Category: Părințeală…că “parenting”-ul era luat

De obicei, în fiecare an, ne place să plecăm în concediu, la mare, în Grecia, la începutul lunii iunie, înainte să ia copiii vacanță. Ne pla­nificăm astfel concediul, special, pentru a evita aglomerația sau căldura insu­portabilă, care apare în Grecia după această perioadă. Treaba cu evitatul aglomerației ne-a ieșit cu brio și de data aceasta. Am plecat într-o luni, mai exact 14 iunie și nu doar că nu am stat la cozi, în nicio vamă, dar nici măcar nu am fost supuși vreunei testări aleatorii la intrarea în Grecia. Deci până aici toate bune și frumoase! Însă, încă de dinainte să plecăm am avut câteva pățanii care parcă prevesteau concediul ratat, ce avea să urmeze…

Întâi și întâi s-a stricat aerul condiționat la mașina cu care trebuia să plecăm. Asta s-a întâmplat încă de dinainte să plecăm din Brașov. Reparația foarte dificilă, abia s-a realizat, a fost cât pe ce să plecăm cu mașina așa sau cu altă mașină.

Apoi după ce am ajuns, vineri, la București, noi urmând să plecăm de acolo către Grecia duminică spre luni noapte, sâmbătă seara, practic cu o zi înainte, Thea a început, din senin, să manifeste o creștere a temperaturii cor­porale către 38° – 39°C. A tot făcut, așa, temperatură până duminică seara, când după o zi întreagă în care a fost apatică și a refuzat să mănânce și să bea, la insistențele mele de a bea măcar apă, a vomitat de două ori. Apoi s-a culcat, nu a mai avut temperatură peste noapte. A doua zi s-a trezit bine, fară febră și cu apetit, așa că am decis să plecăm spre Grecia. Mare greșeală!

Pe drum a fost foarte ok. Nu a avut febră, a cerut una alta de mâncare, însă în afară de biscuiți, sără­țele și apă nu a vrut să mănânce altceva și nici nu aveam mare lucru la noi, în afară de sandwich-uri. După ce am ajuns, pe seară, în Grecia (Thasos), a continuat să fie ok, iar seara am ieșit la o tavernă unde am mâncat cu toții, iar ea a mâncat niște biban de mare. Apoi am mers la vilă, totul ok, ne-am culcat. A doua zi însă, cand ne-am trezit Thea era foarte apatică. Nici nu voia să se trezească, să meargă la plajă, ceea ce era extrem de neobișnuit la ea, care, în general este foarte energică, nu stă locului nici măcar o secundă și este mereu dornică să facă ceva. Uter­ior am sesizat că nici măcar în șezut nu voia și nu putea sta, se ,,prelingea” efectiv la orizontală, oricât aș fi încercat să o conving să se ridice. În plus, nu voia să mănânce și nici măcar să bea apă. Nu voia decât să zacă. Dându-mi seama că nu este deloc în regulă ceea ce se petrece cu ea, am decis să mergem la dispensarul din Prinos, ca să o consulte un pediatru. Zis și făcut! Am ajuns în 10-12 minute în Prinos, la dispensar. Acolo, din cauza măsurilor stricte anticovid, nu se putea intra înăuntru. Toată lumea aștepta prin curte. Am mers către intrare și am relatat unui cadru medical care ieșise la ușa dispensarului,  ce problemă aveam. Ni s-a spus să așteptam în curte. După aproximativ 15 minute a venit o doamnă doctor pediatru, împreună cu o asistentă. Ne-au dus în curte, într-un container care, în interior, era amenajat special pentru consultații pediatrice, având un birou, un pat, scaune, un cântar, chiuvetă și alte lucruri utile. După ce am relatat, în engleză, situația care ne adusese acolo, au consultat-o pe Thea, i-au luat temperatura, apoi i-au pus o branulă și i-au recoltat sânge, pentru analize. Apoi ne-au rugat să așteptăm, din nou, pe un scaun în curte, rezultatele analizelor. După vreo 20 de minute au venit cu rezultatele și ne-au spus că este extrem de deshidratată și că ne vor trimite cu ambulanța pe continent, la spita­lul din Kavala. Pe mine a căzut cerul în momentul ăla și am întrebat dacă nu se poate tratament ambulatoriu. Mi s-a spus că viața ei este în pericol, întrucât analizele au ieșit foarte prost și trebuie să stea câteva zile în perfuzii ca să își revină, așa că, neavând altă variantă, am acceptat. Ca să putem pleca cu ambulanța către spital a trebuit să ne facă atât mie, cât si ei, câte un test rapid covid. Thea, săraca, a făcut îngrozitor de urât la test. S-a zbătut, a dat cu picioarele, dar în cele din urmă au reusit să îi recolteze. Culmea este că în momentul în care i-au pus branulă sau când i-au recoltat sânge pentru analize nu a avut nicio reacție, ceea ce a îngrijorat-o și mai tare pe pediatră și mi-a zis că nu este normal să nu reacționeze la ac în venă. I-am explicat că, probabil, nu a avut nicio reacție pentru că nu i se mai pusese niciodată o branulă, până atunci. Pe de altă parte, pediatra s-a bucurat când a văzut-o atât de reactivă și furioasă la testul rapid pentru covid. După ce am primit rezultatele la testele rapide, negative amândouă, am plecat cu ea, cu ambulanța, spre feribot, către spita­lul din Kavala. Eu eram foarte panicată, în ambulanță, mai ales că ea adormea și mă îngrijoram și mai tare când o vedeam așa…inconștientă. Șoferul si ambulanțierul au fost foarte atenți, mă întrebau în permanență dacă suntem în regulă sau dacă nu ne este prea cald sau prea frig, de la aerul condiționat. De asemenea mi-au explicat că o dată ce vom coborî de pe feribot, pe continent, ne va prelua o altă ambulanță care ne va duce la spitalul din Kavala, ceea ce s-a și întâmplat. După ce am coborât de pe feribot, am luat-o în brațe și ne-am mutat în altă ambulanță. Și echipa din această ambulanță a fost la fel de amabilă, ne-au pus centuri de siguranță, atât mie cât și ei, patul pe care era așezată, fiind prevazut cu centuri de siguranță. Mi-au comunicat că în aproximativ 20 de minute vom ajunge la spital, de pe autostradă și exact așa a fost.

La spital ne-au lăsat la camera de gardă de la pediatrie unde a venit o asistentă împreună cu un medic resident. A trebuit să povestesc de la zero tot ce s-a întâmplat. Au consultat-o și ne-au făcut din nou un test rapid covid. Apoi ne-au zis că trebuie să ne facă si test PCR, atât mie cât si ei, ca să ne poată muta pe secția de pediatrie de la etajul 1. Testul ăsta PCR, însă, i-a pus capac Theei. Când a văzut iar bețișorul, de data asta și pentru nas și pentru gât, deși mă chinuiam să o țin, s-a zbătut atât de tare încât i-a ,,zburat” branula din venă și i-a țâșnit sângele pe asistentă. De aici un întreg coșmar: timp de 2 ore pe ceas s-au chinuit să îi pună altă branulă, ea urla, eu o țineam, băgau acul, nu era ok, luam pauza apoi altă venă și de la capăt. A fost horror! Am crezut că leșin, în repetate rânduri. Pană la urmă ne-au trimis sus, pe secție și abia acolo, o asistentă, mai iscusită, a reușit să îi pună branula. Apoi i-a pus și un suport special pe mânuță, pentru a preîntâmpina o altă smulgere, accidentală, a branulei. Biata Thea, după tot acest calvar, a adormit instanta­neu. Ne și mutaseră în salon, între timp, un salon cu 6 paturi în care mai era o singură mămică împreună cu o fetiță mai mică decât Thea. Cele două au și fost externate în seara acelei zile, astfel încât peste noapte am rămas doar eu cu Thea în salon.

Am rămas cu ea în spital 2 nopți, de marți dimineață, până joi după amiază. Nu insist prea mult pe derularea evenimentelor în aceste trei zile, însă ceea ce vreau să subliniez este că serviciile medicale grecești sunt cu câteva zeci de ani mai avansate decât cele românești. Nu mă refer neapărat la per­formanța sau priceperea medicilor, ci mai ales la umanitatea și atenția lor, la curățenia din spital și la tot confortul pe care se străduiesc ei să îl ofere, într-un spital de stat. Practic, ca și servicii medicale, grecii oferă confortul pe care la noi îl găsești la privat, la Medlife, Regina Maria, Sanador, Medicover sau alte spitale particulare. Toaleta se afla în salon și era foarte curată, la fel și dușul unde găseai șampon, săpun lichid și dezinfectant. Și la intra­rea în salon se afla un dispenser cu dezinfectant. Hârtia igienică și prosopul de hârtie se aflau, și ele, la locul lor și atunci când parea că sunt pe terminate erau înlocuite cu altele noi. Curățenie se facea, în salon, de 2 ori pe zi, dimineața și seara. Patul pe care stătea Thea era din cel reglabil, cu telecomandă, așa cum am avut la Medlife, când am născut. Echipa medicală, care se schimba cam la 8 ore, de asemenea, extraordinară! Atât medicii cât și asistentele foarte atenți și foarte amabili și umani. Deși nu toți vorbeau engleză își dădeau toată silința să îmi răspundă la orice întrebare pe care le-o adresam. I-au făcut Theei tot felul de analize și îmi explicau de fiecare dată rezultatele. Prin intermediul analizelor au descoperit și că pierde glucoză în urină, motiv pentru care ne-au recomandat investigații suplimen­tare și, eventual, teste metabolice. Mi-au spus că dacă am fi fost cetățeni greci, ne trimi­teau, obligatoriu, la Atena sau la Salonic pentru teste metabolice și investigații suplimentare, care nu se puteau face în spitalul din Kavala. Erau îngrijorați de fragilitatea și greutatea ei, ea având doar 15 kg la o înălțime de 109 cm. A trebuit să le explic, în repe­tate rânduri, că așa a fost mereu, nu a slăbit acum în urma virozei. În spital a început să și tușească, motiv pentru care în ziua externării i-au făcut și o radiografie la plămâni, care a ieșit ok (dacă nu ar fi ieșit ar fi refuzat externarea). Cu externarea, altă poveste! Abia au acceptat să o exter­neze, doar pe semnătura și responsabilitatea mea, rugându-mă să îmi iau angajamen­tul că atunci când vom reveni la noi în țară vom continua cu investigațiile pentru ea. La externare ne-au dat un dosar de 18 pagini cu analizele, observațiile și re­comandările lor, dosar pe care încă mă străduiesc să găsesc pe cineva să îl traducă din greacă în română sau în engleză.

A! Era să uit să menționez că secția de pediatrie avea și o cameră de joacă pentru copii, cu jucarii, jocuri, bibliotecă și alte lucruri pentru copii, astfel încât să le facă șederea mai plăcută, în spital. Mâncarea servită copii­lor, de asemenea gustoasă, astfel încât după ce ne-am externat, Thea mi-a zis că vrea supă ca la spital. Saloanele aveau toate și câte o icoană frumoasă, pe perete.

Așadar, lăsând la o parte experiența în sine, adică un concediu vai de el, pot totuși să apreciez serviciile me­dicale de stat de la greci (chiar dacă sper din tot sufletul să nu mai am nevoie vreodată de ele). Mi s-a părut incredibil și că nu au vrut să primească nici măcar 1 € de la noi, deși, ca un român îndoctrinat si prost ce sunt, am încercat să le ofer în repetate rânduri, inclusiv la externare. Au fost de-a dreptul ostracizați și mi-au spus că „it’s forbidden!”. De câte ori mă strigau îmi spuneau „Mom!” așa că acest apelativ o să mă urmărească, o vreme. Theei îi spuneau Thea, pentru că oricum e un nume cu origine gre­cească. Ba chiar, special pentru ea se străduiau să vorbească în română. Deci, nota 10 plus pentru sistemul medical grecesc!

Acum, câteva sfaturi utile legate de asigurarea medicală de călatorie, în străinătate! Încă de când am mers la dispensar, în Prinos, ne-au întrebat de cardul european de sănătate. Noi nu aveam un astfel de card și abia acum, în urma acestei experiențe, ne aflăm în proces de obținere a acestuia (revin cu detalii mai jos). Însă aveam asigurare medicală, atât noi adulții, cât și copiii, prin Revolut. I-am anunțat pe cei de la Revolut de cum am ajuns la spital cu Thea, în Kavala și au deschis dosar de caz. Au și sunat la spital, iar cei de la spital m-au anunțat că au fost contactați de cei de la asigurare. Buuuun! Părea că totul e în regulă, însă țin să menționez că nici până în prezent nu am recuperat banii de la ei, pentru zilele de spitalizare și pentru serviciile medicale (ambulanțe, transport, feribot etc.). Oricum, costul total pentru 2 nopți de spitalizare, analize, plus transport cu două ambulanțe, feribot etc. a fost de doar 340 euro, ceea ce mi se pare foarte rezonabil, mai ales că serviciile oferite au fost de nivelul unei clinici private din România, unde cu siguranță toate cele menționate, mai sus, ne-ar fi costat mult mai mult. Cei de la Revolut au cerut acces la dosarul medical. L-au primit de la spital, apoi ne-au cerut contactul medicului pediatru din România, care a urmărit copilul de la naștere, ca să se asigure că nu era o condiție preexistentă, de care știam. Ca și cum poți ști dinainte dacă te paște o viroză urâtă care se lasă cu deshidratare masivă. În fine! Apoi, după ce au primit toate cele de mai sus, ne-au spus că ne-au transferat către altă ,,direcție” de la ei, pentru că noi am plătit deja și nu am așteptat să plătească ei. Daaaaah! Logic că am plătit, că altfel nu ne externau și dacă așteptam după ei să plătească, la cât de ,,repede” se mișcă, probabil că eram încă acolo… Deși asigurarea asta pe care noi am platit-o atât pentru noi, cât și pentru copii este făcută prin intermediul Revolut, la o firma de asigurare din Marea Britanie, se pare că nu e bună de nimic. Acum cică analizează factura de la spital. Deci birocrație mai multă decât la noi! Dar pentru mine nu e vreo mirare, am pățit la fel și cu Allianz Țiriac, în 2016, când tot în Grecia fiind, gravidă cu Thea am mers să fac o ecografie pentru că aveam niște probleme și deși am plătit ecografia 100 de euro, pentru că am cerut chitanță (fără chitanță m-ar fi costat 80 de euro, că așa e la greci..), cei de la Allianz au refuzat să deconteze spunându-mi că ecografia am făcut-o la cererea mea. nu la recomandarea vreunui medic… Deci, practic, asigurările astea sunt făcute doar spre profitul lor, că dacă ai nevoie, trebuie întâi să aștepți o recomandare și apoi să apelezi la serviciul medical, cu alte cuvinte poți să și mori, dar doar să ai recomandare prealabilă. Așa că, pe viitor, o sa ne facem Cardul European de Sănătate, care se obține în mod gratuit de la Casa de Asigurări de Sănătate din România și este valabil 2 ani. Prin intermediul lui ai access gratuit la servicii medicale de stat, din Europa. Dacă am fi avut acest card nu ar fi trebuit să plătim nimic și totul s-ar fi decontat prin casa de asigurări din România către sistemul de sănătate al Uniunii Europene. Pentru cei interesați, pentru obținerea acestui card sunt necesare: o poza sau un scan după cartea de identitate și o poza/scan după adeverința de salariat/contribuabil la sistemul medical de stat, care se pot depune on-line aici: https://www.casmb.ro/atl_uploads_pf_card_european.php  După ce le depui, primești confirmare pe e-mail că s-a acceptat solicitarea și că vei primi cardul prin poștă, în 7 zile lucrătoare. Noi sperăm, sincer, să nu mai avem vreodată nevoie de acest card, dar după experiența cu asigurările private, am zis că măcar să avem și aceste carduri, data viitoare când mai călătorim în Europa, atât pentru noi cât și pentru copii.

Revenind la povestea despre concediu, după ce am externat-o pe Thea joi, ea era ok, însă joi seara a început Eva să facă febră. Vineri am mers un pic cu ele la plajă, pentru că îi promisesem Theei că va merge și ea la plajă, după ce, în spital, saraca stătea mereu și se uita pe geam, din salon și plângea că vrea la plajă. De pe geamul salonului se vedeau fix marea și insula… La plajă însă era foarte frustrant pentru ele: Thea nu avea voie după externare să stea mult nici în apă și nici la soare, iar Eva, la fel, pentru că avea febră. Amandouă își doreau să se joace în apă, dar era ceva de genul ,,uite marea, n-ai voie în ea!”, ,,uite plaja, dar n-ai voie să stai în soare!”. Foarte greu de gestionat situația! Vineri, pe seară, când am văzut că Eva tot face febra, iar Thea transpira de la căldura, ea neavând voie să transpire foarte mult, după ce fusese atât de deshidratată, am decis să plecăm spre România în noaptea ce avea să urmeze. Au plâns fetele când au aflat, am plâns și eu, de ciudă, o dată cu ele și am plecat, cu promisiunea că vom reveni. Practic nici nu mai contează, un concediu ratat, asta e, doar sănătoși să fim! După ce am ajuns în România, cu Thea încă tușind și cu Eva continuând, încă două zile, cu febră 38° – 39° C, am mai stat câteva zile la București și apoi ne-am întors la Brașov, căutând răcoarea. Au urmat alte zile cu Thea ok și Eva cu tuse, iar viroza a ajuns în cele din urmă la Andrei, răpunându-l și pe el, cu febra 39 și câteva zile și cu tuse. Am uitat să menționez că nici pe mine nu m-a sărit această ,,minunată viroză”, eu am tușit cât am stat internată cu Thea în spital, de am crezut că leșin, m-a durut capul vreo două zile, posibil că am avut și febră, habar n-am! Eram atât de preocupată de ea și atât de stresată, încât nu prea am băgat în seama nicicum starea mea, nici n-am mâncat nici n-am dormit zilele alea…pentru mine nu conta decât să fie ea bine!

Cu Thea suntem încă în faza de analize suplimentare pentru glucoza din urină. Sper, din tot sufletul, să fie bine și să nu mai fie nevoie și de alte investigații! Sper să fim bine cu toții și să ne revenim, să ne bucurăm pe viitor de o viață lipsită de astfel de griji și de concedii fără peripeții! Oricum, ăla de a zis că cea mai importantă este sănătatea, mare savant a fost!

Deși astăzi este 1 APRILIE, ceea ce urmează să scriu nu este deloc păcă­leală, ci purul adevăr! După ,,episo­dul” anterior, cu chiul-ul de la ora de engleză, la doar 6 ani, ceea ce urmează să relatez astăzi este despre evenimentul petrecut ieri, care s-ar putea intitula… „curs practic de vânzări, clasa pregătitoare.”

Am să încep această ,,poveste” prin a menționa că, desi toată viața înveți, pregătindu-te asiduu pentru un anumit domeniu profesional, în realitate, nimeni și nimic nu te pregătește pentru profesia sau rolul de părinte! Oricât de mult ai vrea să crezi că ești pregătit pentru orice situație, în acest ,,domeniu”, neprevăzutul este atât de vast, încât este imposibil să-i străbați vreodată, cu puterea imaginației, zările… și încă spun asta fără să am habar exact despre ce vorbesc sau unde exact se află orizontul!

Ieri, la prânz, am mers să o iau pe Eva de la școală, pentru că avea programare la dentist. De cum a dat cu ochii de mine, mi-a spus senină: ,,Mami, uite ce am cumpărat cu banii pe care mi-i pusesei în ghiozdan pentru opționalul de teatru!” (avea în mână o jucărie din silicon, despre care am aflat ulterior că se numește pop-it). Moment în care eu, vizibil încurcată, mă blochez, iar ea, perspicace cum este, a ținut să completeze pentru a mă ajuta să îmi dau un ,,reboot” de sistem: ,,Mi-am dat seama că, dacă eu plec acum la dentist, nu mai am cum să merg la teatru, care începe fix acum, așa că îmi rămâneau banii de teatru…și ca să nu îmi rămână am cumpărat cu ei, de la un coleg, două pop-it-uri, unul pentru Thea și unul pentru mine. De fapt prima oară l-am cumpărat pe ăla turcoaz, cu 10 lei, dar apoi am văzut că mai avea și curcubeatic, așa că i l-am dat pe cel turcoaz Theei și cu restul de 15 lei, care îmi rămăseseră, mi-am cumpărat mie unul curcubeatic, pentru că ăsta îmi plăcea mai mult!”. Eu, în modul “say whaaaat?”, încă reboot-am, ce să-i faci, așa e când ai procesorul obosit… Pesemne că mi-ar trebui un upgrade de sistem sau o versiune nouă, în orice caz, cu greu m-am auzit spunând: ,,Stai, ce? Ce ,,pop”, ce ,,it”, ceeeee?”. ,,Maaaaaami, nimic nu înțelegi!” și a intrat Eva pe repeat, în timp ce eu mă simțeam ca un televizor vechi, de-ala cu tub catodic, la care îi dai două palme ca să-i sară puricii de pe ecran și să-i revină imaginea. Încet, încet, chiar foarte încet mi-a revenit și mie imaginea! Nu înțelegeam ce gând mă apasă mai tare pe sinapse: că a luat banii de teatru, fără să ceară voie și i-a folosit în cu totul alte scopuri, că unii colegi vând chestii la școală altor colegi, fără ca părinții respectivilor colegi să fie anunțați în prealabil, că nimeni nu are o problemă cu asta (oare se cunoaște situația sau nu și de aceea nu are nimeni nicio problemă). Totodată nu puteam să nu apreciez, în același timp, perspicacitatea ei, respectiv cum a speculat ea că eu nu m-am prins că programarea la dentist se suprapunea pe ora de teatru și cu toate astea îi lăsasem și bani pentru opțional. De asemenea, apreciam că s-a gândit și la soră-sa și i-a luat și ei unul, chiar dacă, de fapt, pe al doilea l-a luat pentru că și-a dat seama că îi place mai mult decât primul, pe care putea să i-l cedeze Theei. Și totuși, de ce nu s-a gândit să păstreze banii și a simțit așa de repede nevoia să scape de ei? Oare doar din cauză că nu erau banii ei? Pentru că în ceea ce privește banii ei, de la pușculiță, de la Zâna Măseluță sau de pe unde i-a mai căpătat, e foarte cumpătată și orice sugestie referitoare la cheltuirea acelor bani, se sfârșește cu un refuz vehement… Evident, că, din nou, apreciam totuși că mi-a adus la cunoștință situația și că nu m-a lăsat, așa cum ar fi putut să facă, să cred că a mers la teatru, când ea folosise banii altfel. Deci, trebuia să apreciez sinceritatea. Este lesne de înțeles de ce, confruntată brusc, cu atâtea gânduri, mi s-a scurtcircuitat nițel sistemul. Noroc că până mai pe seara, mi-am mai revenit puțin și am reușit să port, totuși, o conversație cât de cât coerentă cu ea, în care să îi explic, că indiferent ce și indiferent de la cine ar mai vrea să cumpere, pe viitor, indiferent de la cine sau de unde ar lua banii, cel mai ok ar fi să se consulte și cu noi înainte, ca să fim siguri că nu cumpără ceva care ar putea fi dăunător. Același lucru l-am transmis și părinților colegilor ei, respectiv: nu am o problemă, neapărat, cu faptul că unii copii sunt încurajați, de la vârste fragede să aibă un spirit întreprinzător, de afaceriști și să vândă lucruri colegilor, dar aș vrea măcar să fim puși în temă înainte, asftel încât să preîntâmpinăm situații în care copiii folosesc banii altfel decât ar fi trebuit. Aș prefera, dacă acest lucru este acceptat în cadrul școlii, să fie cumva organizat, dând posibilitatea tuturor copiilor să învețe ceva din această acțiune, să se regăsească pe rând și în postura de cumpărător și în cea de vânzător, astfel încât să deprindă cunoștințe despre valoare lucrurilor, a banilor, a economiilor. De asemena, aș prefera să se facă într-un cadru organizat, nu în pauze, prin vestiar, holuri, curtea școlii etc.

Cine ar fi crezut că, la aproape 7 ani, copilul te-ar fi putut pune în fața unui astfel de fapt împlinit? Și repet, nu e ceva foarte grav, dar nu cred că exagerez când spun că mi-aș dori să înțeleagă, ca, pe viitor, să nu mai ia astfel de decizii fără să se consulte cu noi. Pentru că, oi fi eu paranoică, dar dacă la 7 ani (neîmpliniți încă), din banii de teatru, cumpără pop-it-uri… peste nu se știe câți ani, cine știe ce idei îi pot veni și cine știe cine, ce, va mai vinde prin școli…În loc de pop-it-uri… o să îmi pop my brain out, like a popcorn!

Și ca să nu fie 1 aprilie până la capăt, fără să povestesc și despre cealaltă: Thea aseră, voia să deseneze și urla, cât o ținea gura:

,,- N-aaaaaam coa*eeeeee!

– Ce n-ai mah?

– N-aaaaaam coa*eeeeee!

– Adică foaie, vrei să zici!

– Nuuuuuu! Coa*e! N-am coa*e! Vreau coa*e!

– Adică foaie! Să desenezi pe ea!

– Da, coa*e! N-am coa*eeeeeee!”

Râzând cu lacrimi, zic în gândul meu, ,,ei lasă, n-ai coa*e, bine că măcar ai pop-it!”

Și uite așa, constați că ești actorul principal din piesa “Fool’s Day Everyday”. Pentru că dacă vreodată crezi că ești pregătit sau ,,licențiat” în ,,profesia” de părinte, în realitate, nu faci decât să te păcălești singur, zi, de zi, de zi, de zi… Asta până când mai cresc și încep să iasă nopțile prin cluburi, pentru ca atunci scenariul să se schimbe în păcăleală zi, de zi de zi și noapte… and repeat so you can pop your brain like a… pop-it!

Când eram în clasa întâi, deci ceva mai mare decât este Eva acum, m-am confruntat și eu cu fenomenul de bullying, evident, fără să știu, la vremea respectivă cu ce ma confrunt sau că se numește așa… Aveam o colegă de bancă (nu dau nume, mai ales că îmi este foarte dragă și acum, ca și atunci, și că ne-am revăzut în urmă cu vreo 2 ani…după multă, multă vreme), care îmi spunea că dacă în pauză ies și cu alte fete și nu doar cu ea, nu va mai vrea să fie colega mea de bancă sau diverse astfel de variațiuni pe aceeași temă. Îmi amintesc și acum ce aiurea mă simțeam, pentru că la vremea respectivă, pentru mine colegul de bancă era foarte important! Când lipsea colega de bancă de la școală,  aveam senzația de abandon, de singurătate infinită și de anxietate fără frontiere… Evident, că ea nu făcea ce făcea din răutate, ci, cel mai probabil din aceeași anxietate ca și a mea, de a nu fi fără mine sau de a ma împărți cu altcineva în pauze (nu-i așa, atașamentul poate fi și toxic uneori). Acum, cu mintea de adult (deși e discutabilă treaba, respectiv, dacă mintea mea a atins majoratul), stau și mă întreb cum ia naștere acest fenomen, actual numit ,,bullying”. Pentru că eu cred că el ia naștere într-un mod cu totul și cu totul inocent, cel mai probabil dintr-o lipsă de încredere, dintr-o insecuritate psihică, a celui care emite bullying-ul.

Iar dacă ar fi să sap și mai adânc în propria-mi memorie, cred că mai găsesc niște amintiri bullyingizate (ce cuvânt o mai fi și ăsta?), chiar înainte de etapa învățământului primar. Ba chiar acestea sunt și mai dureroase, cu atât mai mult, cu cât acțiunile respective erau exercitate de către adulți, asupra copiilor. Eu, de la vârsta de 3 ani, am fost înscrisă la Sala Polivalentă din București și apoi la Palatul Copiilor, din același București, la dans modern și la gimnastică ritmică. Din perioada aceea, îmi aduc aminte, că, deși eram cea mai mică din grupa de dans modern, profesoara le punea pe fetele mai mari să se urce în spatele meu, în timp ce făceam șpagatul, că să fiu mai flexibilă și să ating podeaua cu pieptul. Iar atunci când nu executam corect ce mi se cerea mă trăgea de păr, asta după ce zbiera temeinic la mine. Sunt sigură că astfel de amintiri au mulți dintre cei care au practicat sporturi de performanță, pe vremuri, în România. Căci antrenorii nu au fost niciodată străini, de metodele astea barbare de a stoarce performanța din învățăcei. Deși, se pare, că am scapat cât de cât sănatoși (fizic și psihic), în urma acestor experiențe, am totuși pretenția, că trăim alte vremuri și că nu este în regulă să mai acceptăm și să mai perptuăm astfel de metode sau comportamente, din partea nimănui, fie el adult sau copil.

În ceea ce privește experiența mea actuală, cea de părinte, n-aș fi crezut că o să mă reîntâlnesc atât de devreme, cu ,,amicul” meu din copilărie, bullying-ul, ba chiar că o să facă, atât de timpuriu cunoștință cu unul dintre copiii mei. Mai cu seamă că am ales, pentru ambele fete, să fie educate într-un mediu nonviolent, în cadrul unei instituții unde se practică educația cu blândețe prin intermediul pedagogiei Waldorf și unde nu m-aș fi așteptat să existe acest fenomen. Dar e adevarat și că bullying-ul este omniprezent, indiferent de mediu sau decor, el nefiind inventat de ieri de azi (ci doar denumit așa pompos mai de curând, de când cu globalizarea and all). Totodată, în ziua de azi, copiii sunt mult mai precoce decât ne-am fi așteptat noi vreodată… Așa că n-ar fi trebuit să mă mir când Eva mi-a povestit că una dintre ,,prietenele” ei, așa cum le numește ea pe toate colegele de școală, se comportă cam aiurea cu ea și cu celelate fete din grupul lor. Din nou, n-am să dau nume, însă această fată e un fel de lider, de șef al celorlalte fete (se pare ca între bullying și leadership nu este decât un pas, respectiv acela de a te face plăcut, nu impus, în timp ce oamenii aleg să te urmeze pentru că ești un exemplu pentru ei, nu pentru că îi constrângi prin diverse metode). Practic ea le dictează tot ce fac și spre surprinderea mea, ele chiar …execută. Execută în asemenea măsură încât Eva mi-a spus, cu gura ei, și cu mândrie în glas, că ele sunt sclavele acestei fetițe (cuvântul sclav nefiid un cuvânt folosit vreodată la noi în familie sau un cuvânt a cărui semnificație să o înțeleagă ea, pe deplin). Mărturisesc că m-am panicat, destul de grav, când am văzut-o pe Eva în ce hal de manipulată și, în același timp, fericită, sub această manipulare, este. Mi-a spus că face tot ce zice fetița respectivă, pentru că pe respectiva o plac toți. Apoi chiar a plâns, spunându-mi că pe ea nu o place nimeni. Degeaba mă chinuiam să îi aduc aminte câți colegi și prieteni are, care o plac și care își doresc să îsi petreacă timpul cu ea sau să fie în preajma ei. Însă Eva o ținea pe-a ei, că stă pe lângă fetița respectivă și execută tot ce îi spune ea, pentru că așa se simte fericită. Nu mai zic că săptămâna trecută a chiulit de la ora de engleză (oră opțio­nală, pe care o plătim suplimentar), împre­ună cu alte fete, ca să aflu ulterior că inițiativa de chiul a avut-o această fetiță, care le controlează pe ele. Nu îmi vine să cred ce se întamplă! Nici când îmi spune că nu vrea să se mai încalțe sau îmbrace cu anumite lucruri care înainte îi plăceau foarte mult, nu îmi vine să cred. Spre exemplu, înainte adora piesele vestimentare cu Elsa și “Regatul de gheață” si tot ce avea legă­tură cu acest desen animat. Acum refuză să le mai poarte, pentru că fetița respectivă i-a spus că, citez: ,,Elsa este pentru bebeluși!”. Deși am trecut și eu prin asta, la vremea mea, acum parcă nu reușesc să înțeleg cum un copil, în vârstă de doar 7 ani, poate să aibă o asemenea atitudine și o asemenea influență asupra celorlați copii de vârsta lui. Apoi nu înțeleg cum de este Eva așa de ușor manipulabilă, în condițiile în care acasă este foarte încăpățânată și îndârjită, lăsându-se foarte greu convinsă să facă orice, altfel decât își dorește ea. Sunt foarte îngrijorată, pentru că, dacă acum se întâmplă lucrurile astea, mai încolo, în adolescență, când va crește, cu siguranță fenomenul va lua o amploare mult mai mare. Singura șansă este ca până atunci să reușim să o facem să înțeleagă că nu este ok nici să fie o pradă a bullying-ului și nici să practice ea bullying-ul asupra altora (asta sună ca și când ar fi vorba de magie neagră, dar la cum se manifesta manipularea asta prin bullying, chiar pare înrudit cu magia neagră).

Mărturisesc că este foarte greu să te confrunți cu bullying-ul și din ipostaza de părinte, pentru că din această ipostază deja capătă o amploare dublă, afectând atât copilul cât și părinții.  Eu am discuții zilnice cu Eva și mă străduiesc din răsputeri să o fac să înțeleagă. Să înțeleagă ce este prietenia. Să înțeleagă ce înseamnă „cel/cea mai bună prietenă”. Pentru că la ea, în momentul acesta cea mai bună prietenă poate fi x, iar a doua zi să nu mai fie x și să fie y sau z, x ajungând de la statutul de ,,cea mai bună prietenă” la cel de ,,nu îmi place deloc de ea pentru că se laudă“.  La fel, mă străduiesc să îi explic că prietenii adevărați nu sunt cei care îți sunt alături doar când ,,le cânți în strună” și faci tot ce îți cer ei, amenințându-te, așa cum face fetița asta că dacă nu faci cum vrea ea, nu îți va mai fi prietenă. Prieteni adevărați sunt cei care te plac și te respectă așa cum ești tu, pentru ceea ce ești tu, nu pentru foloasele pe care le-ar putea avea de pe urma ta. Este foarte greu, la cei 6 ani și zece luni ai Evei, să o fac să înțe­leagă aceste lucruri. Dar am speranța că dacă o să îi fiu mereu alături și o să încerc să îi explic, cât de bine mă pricep eu, până la urmă, va înțelege. Asta, cu explicatul, fiind bine-nțeles, o întreagă altă epopee. Pentru că am observat că dacă ești foarte vehement în păreri sau foarte ,,apăsat” în tonul cu care explici, Eva are tendința să se închidă în ea și, eventual să nu îți mai povestească. Dacă i se pare că îi spui ceva pe un ton care sună a ceartă sau a observație, atunci clar vei da greș, cu ea. Trebuie să spui totul la modul : „Uite, eu cred că nu e ok așa. Tu faci cum crezi, dar eu îți dau doar un sfat pentru că te iubesc și îmi doresc tot ce e mai bun pentru tine. Nu vreau să crezi că te cert sau ceva, vreau doar ca atunci când te mai confrunți cu situația x sau y să te gândești la ce ți-am spus acum.”

Din păcate nu am nicio certitudine că voi reuși să o îndrum spre calea cea bună, dar un alt lucru este cert: atâta timp cât voi fi prezentă în viața lor, nu voi renunța niciodată să încerc! Pentru că, din punctul meu de vedere, asta înseamnă să fii părinte: să perseverezi, indiferent cât de tare doare să te izbești continuu cu capul de un zid! Pentru că până la urmă nu există decât două soluții posibile: ori spargi zidul (chiar dacă îți faci creierii terci pe parcurs), ori spargi capul (și îți aduni creierii de pe zid). My bet will always be on the first option! Oricum ar fi, cu creierii clar nu mai scapi întregi…