Amurg de viață de Poiana Brașov
N-am mai scris aici de ceva vreme, mai precis din luna mai… Adevărul este că în ultimul timp am senzația că traversez un fel de middle age crisis pe plan…profesional. Practic, în ultimele 10 luni am schimbat 3 locuri de muncă, which is kind of weird, ținând cont că, în general, atât din punct de vedere personal, cât și zodiacal (although I don’t pay to much attention to horoscopes) sunt o persoană destul de echilibrată și stabilă. Însă de data asta, după ce am făcut primul pas și am plecat dintr-un loc de muncă după 14 ani de zile, pare că acum tot nu reușesc să găsesc următoarea ,,relație stabilă” cu alt angajator, pentru că din varii motive… personale, profesionale sau geografice, a fost dificil să se alinieze toate… ,,planetele”. Astfel, în octombrie anul trecut am plecat, cum spuneam,de la angajatorul căruia îi dedicasem ultimii 14 ani din viața mea profesională. La început părea imposibil, ca în orice relație ca după atâta timp să mai fac o schimbare, în sensul că era bine, era călduț, eram obișnuită, se vedea pensia la orizont din rolul ăla, însă simțeam de mult că nu mai este ce trebuie pentru mine din punct de vedere progres sau performanță. Era ceva stabil, dar deja mult prea previzibil și pe alocuri plictisitor, lucrurile intraseră pe făgașul unei rutine de neclintit… așa că în cele din urmă am reușit să…move on. Și am plecat la o companie multinațională pe un job super ofertant din punct de vedere progres și performanță, practic în cele 7 luni petrecute în acest rol am învățat o mulțime de lucruri și am avut parte de atâta acțiune, campanii și activități cât aș fi condensat poate în vreo 3-5 ani din cei 14, la angajatorul precedent. Însă, cum lucrurile nu pot fi aproape niciodată 100% perfecte, jobul asta, deși se potrivea perfect cu ceea ce căutam eu din punct de vedere profesional, la momentul respectiv, nu se potrivea cu sfera personală sau mai bine zis cu cea geografică, în sensul că pentru acest job a trebuit să mă întorc să lucrez mai mult de la București – oraș natal iubit de altfel, dar în care am senzația că mă sufoc și în care nu mai pot trăi după 6 ani de viețuit în Poiana Brșov. Mai ales că restul familiei rămăsese în Brașov și doar eu trebuia să merg la București… Așa că după o perioadă, destul de scurtă de timp, în care am simțit acut cum mă apasă, pe de-o parte dorul familiei și pe de alta atmosfera din București (și nu mă refer la temperaturi, pentru că din fericire am avut ,,plăcerea” să lucrez de la București doar în perioada octombrie – aprilie, când temperaturile sunt chiar ideale, din punctul meu de vedere), care pentru mine a devenit de nesuportat, cu oamenii veșnic grăbiți, încruntați și… robotizați. Practic, Bucureștiul în care m-am născut, am crescut și pe care încă îl iubesc pentru că îmi evocă atâtea amintiri dragi, a ajuns în prezent o citadelă zombificată, în care bucuria vieții a secat din oameni, a fost uitată pe la vreun semafor prin traficul veșnic aglomerat sau pe la vreun turnichet din tunelele subterane care traversează Bucureștiul în lung și-n lat, ca o rețea secretă destinată unor ,,șoricei” care învârt continuu o roată de neoprit a monotoniei. Nu știu dacă este exagerată sau nu perspectiva mea asupra prezentului din București, dar cert este că așa se vede acum… prin ochii mei. Chiar dacă mai găsesc bucurie și plăcere în a merge la București pentru plimbări prin parcuri sau prin centrul orașului, pe role sau pe bicicletă, pentru freamătul teraselor la orele târzii din vară sau pentru oferta culturală bogată, totuși simt că nu mai pot trăi acolo on a day to day basis, pentru a merge ca o harnică… furnică… zi de zi de la mușuroi… la fabrică. Simt că orele alea pierdute pe drumuri și scăzute din suma vieții, nu mai merită. Tumultul acelui oraș nu mă mai cheamă la fel ca înainte, cum spuneam, am ajuns la middle age crisis… sau poate am ajuns doar să prețuiesc altfel timpul, viața și mai ales pe cei alături de care aleg să ,,cheltuiesc” fiecare clipă. În acest context am ales să renunț la jobul atât de ofertant profesional din București pentru altul aparent la fel de ofertant, dar în Brașov. În realitate, însă după doar aproximativ 3 luni, am constatat că acest job era, așa cum am spus deja mai sus, doar aparent ofertant din punct de vedere profesional și singurul lucru care îl făcea avantajos era locația. Dar iată că, în cele din urmă (sau cel puțin așa sper, să fie în cele din urmă), am reușit să găsesc un job tot la o companie internațională, foarte ofertant din perspectiva progresului profesional și care să aibă și sediul localizat în Brașov, cu un mod de lucru hibrid, astfel încât chiar și în zilele de lucru de la birou, biroul să fie la just 15 minutes away. Deși sunt vreo 18 km de acasă până la birou, îi parcurg cam în 15-20 de minute. La București aveam sediul la doar 4 km de casă, dar cu mașina făceam în medie cam 58 de minute, iar cu metroul minim 40… Deci… eu zic că merită acest timp câștigat într-o zi, din viața unui om! Ce mă enervează însă este ,,luatul ăsta de la început”, cum spuneam este al treilea loc de muncă din ultimele 10 luni și este greu să o tot iei de la zero. Dar, dacă reușești să vezi și să apreciezi partea pozitivă, respectiv faptul că înveți lucruri noi și cunoști oameni noi… eu zic și sper că e de bine :-). Greu, într-adevăr! Am senzația că nu se mai termină ,,facultatea” asta, dar măcar îmi țin mintea antrenată… și spiritul ,,student” 😉 Ca idee, ieri dimineață m-am trezit dintr-un vis în care vorbeam în italiană și când m-am ,,dășteptat” nu știam sigur dacă în vis am formulat bine o propoziție în care ziceam ceva cu ,,ho avuto”. Motiv pentru care la 6:30 dimineața, când m-a furat alarma deșteptării din delirul acestui vis am luat telefonul și am căutat pe net conjugarea verbului ,,habeo” în italiană. Deci cam în halul ăsta se regăsește subconștientul meu. Și nu, la noul meu job nu vorbesc italiană, ci doar engleză, dar poate cine știe, fiind vorba despre Europa poate se va ivi și această ocazie. Pentru momentul prezent n-am idee însă de ce am visat în italiană, că nu am citit recent cărți în italiană, nici nu m-am uitat la filme în italiană sau așa ceva. Mi se întâmplă frecvent să visez în franceză, de exemplu, dar asta pare mai firesc cumva, din moment ce în franceză citesc frecvent și chiar acum 2 săptămâni am avut 2 zile pline de conversații cu o familie de francezi cazată în Poiana Brașov. Erau din Mont Saint-Michel și a rămas că dacă ajungem vreodată prin zonă îi contactăm. Very nice people sau cum ar spune franceza des gens très sympathiques… în italiană probabil ceva de genul molto simpatiche or something ?!?!?!
Mda, deci cam asta a fost, pe scurt (sau de fapt deloc pe scurt) povestea despre de ce nu am mai avut timp să scriu pe aici în ultima perioadă… probabil că și în perioada următoare ,,filele” acestui site o să cam fie iertate de la supliciul aberațiilor mele. Practic sunt prea ocupată să trec de la un job la altul (I hope this will stop NOW!), să învăț lucruri noi și mai ales să visez în italiană și să consult reguli gramaticale ale unor limbi străine… early în the morning. #viațacaoșcoală sau #viațaeoșcoală că practic ,,omul cât trăiește… învață” și când doarme și visează… în limbi străine aberează! In your face chatgpt!!! You could have never written something like that :))))))