Pe cuvânt că ar trebui să fie inclusă și opțiunea asta pentru categoriile de permis auto existente! În afara de A, B, C și ce mai există să mai fie și categoria specială A, B, C + x la puterea -2 * radical din 4. Sau ceva de genul, care să presupună că vei face școala de șoferi, având în permanență, în mașină, în afară de instructor și doi cimpanzei, captivați din junglă, care în loc de tranchilizant să fie injectați cu energizant cu aripi sau ceva ecstasy…
Am permis de conducere și conduc, aproape zilnic, din anul 2004 încoace… De 4 ani și jumătate, însă, de când locuim în Poiana Brașov, conduc mai mult decât oricând, pentru că fac zilnic ,,naveta” între Poiană și Brașov. Cobor și urc drumul Poienii, cu mașina, de minim 2 ori pe zi și de maxim 6 sau 8 ori. Un exemplu concret: dimineața cobor și duc copiii la școală și grădiniță, în Brașov, apoi rămân la birou, după care, la prânz o iau pe Thea de la grădi și urc cu ea în Poiană, apoi cobor înapoi la birou, seara o iau pe Eva de la școală și urcăm, din nou, în Poiană. Asta este varianta light sau varianta medie, dar există și varianta hard core, în care între prânz și seară, Thea are balet și urc, din nou, ca să cobor cu ea și să o duc la balet, ca să urc apoi, din nou, după, cu amândouă. Drumul Poienii are 12 km, de jos din Livada Poștei și până în Poiană. La ăștia 12 km se mai adaugă între 3 si 5 km din Livadă și până la birou sau la școală/grădiniță. Așadar, practic un drum măsoară, în medie, cam 15- 17 km, dacă mai am de mers și pe la magazine, la cumpărături, putem rotunji distanța la 20 km. Înmulțind această medie a unui drum cu două, patru sau șase ,,urcușo-coborâșuri” pe zi ajungem la minim 40 de kilometri pe zi și maxim 120 km. Cel mai elocvent calcul a fost, desigur, cel făcut de computerul de bord al mașinii, că vorba aia, cine sunt eu să mă compar, mai ales la calcule (care nu sunt și nu au fost niciodată punctul meu forte) cu un calculator? Computerul de bord al mașinii a arătat că din 12 septembrie (când am revenit, în țară, din concediu) și pană în 12 octombrie am mai parcurs 1000 de kilometri, la volan, fară să fie implicată altă rută decât cea clasică între Poiană și Brașov.
Așadar, media lunară a kilometrilor parcurși de mine, la volan, este de 700 – 1000 de kilometri. Nu mă plâng, pentru că întotdeauna mi-a plăcut să conduc, iar condusul pe drumul Poienii este o reală plăcere față de „condusul”, dacă ăla se mai poate numi “condus”, prin București. Deja, în București, mie mi se pare că nu mai poate fi vorba despre condus, ci mai degrabă despre o încolonare, permanentă, pe diferite rute sau artere, către o parcare mai apropiată sau mai îndepărtată. Un exemplu clar poate fi, din nou, traseul pe care îl parcurgeam eu de acasă, până la birou, în București. Este vorba despre distanța de la Timpuri Noi către zona Unirii – Casa Poporului /M. A. P. N. În număr de kilometri, sunt doar 3 – 4 km. În timp, însă, această distanță, efectuată cu mașina personală, se întampla să fie parcursă, în medie, între 30 – 40 de minute. Asta era media, acum 4 ani (nu știu care mai e în prezent), pentru că erau și zile (destul de dese) când parcurgeam distanța asta într-o oră. De aceea ajunsesem să mă deplasez cu bicicleta, varianta metroului pe traseul Timpuri Noi-Eroilor fiind foarte greu de suportat, datorită aglomerației din metrou, de la orele 8:00 dimineața, pe direcția dus sau de la orele 18:30, pe direcția de retur. Nu sunt claustrofobă, dar simțeam că încep să devin, în aglomerația respectivă. Cine nu știe despre ce vorbesc își poate imagina niște… picturi pe sticlă sau, mai bine zis, niște „figuri pe sticlă”, toate înspăimântate, storcite și sufocate. Pentru că așa arată oamenii din interiorul unui vagon de metrou, văzuți de pe peron. Așa sau ca murăturile văzute din afara borcanului, deși tind să cred că murăturile sunt ceva mai “aerisite”, în ciuda apei care se toarnă peste ele… Măcar în cazul murăturilor se toarnă apă din exterior, pe când în cazul călătorilor cu metroul, în București, apa este de fapt ,,suc propriu”…
Așadar, revenind la ce ziceam, pot spune că nu duc deloc dorul drumurilor de la București, indiferent de metoda de deplasare despre care am vorbi. Aici, chiar dacă distanța dintre casă si birou este de vreo 5 ori mai mare decât cea de la București, culmea, o parcurg, cu masina personală, de 2 – 3 ori mai repede decât acolo! Adică cei 18-20 de km, îi parcurg în 18 – 20 de minute. Cum spuneam, nu mă pot plânge nici de distanță și nici de durată, iar peisajul pe drumul Poienii este absolut de vis. Ce voiam, să subliniez cu acest articol, este, însă, altceva! Anume, faptul că am realizat, conducând atât de mult și atât de des, cu 2 copii în mașină, că examenul pentru permisul de conducere, precum și școala de șoferi în sinea ei, nu te pregătesc, de fapt, absolut deloc, pentru ceea ce va însemna condusul, pentru o mama, cu 1- 2 – 3 copii în calitate de ,,copiloți”. Testul ăla psihologic este apă de ploaie, combinată cu pipi de arici (nu știu ce am azi cu lichidele și sucurile proprii… o fi de la vremea ploioasă de afară?!?), în comparație cu realitatea condusului cu 2 copii în mașină. Si, să ne înțelegem, când sunt copiii mici, până pe la un an – doi este minunat, este apă de parfum (iar apa?!?)! Apoi, pe măsură ce cresc și mai ales dacă sunt minim 2 copii, condusul devine din ce în ce mai mult apă de toaletă … publică (e clar, s-a stricat instalația)! De ce spun asta? Păi, pentru că atunci când sunt mici, ce pot să facă? Maxim să urle, de la ei din scaun sau scoică, până vomită sau până adorm…depinde de la caz la caz! Dar asta nu e atât de deranjant precum sunt toate isprăvile pe care le pot face când sunt mai mari și mai și vorbesc sau în cazul meu se ceartă, se bat, aruncă cu chestii prin mașină sau deschid ușile mașinii în timpul mersului!
Menționez, din capul locului, că noi am obișnuit copiii să stea DOAR la ei în scaun, DOAR cu centura pusă, în timpul deplasării cu mașina, indiferent de tipul de drum sau distanță. Dacă nu stau cum trebuie sau își scot centura oprim și remediem situația, apoi continuăm deplasarea. În orice caz, mașina nu pleacă de pe loc decât dacă sunt îndeplinite condițiile de mai sus. Cu toate astea, în ultimul timp visez, din ce în ce mai des, la o mașină prevăzută cu… cușcă sau cuști pe bancheta din spate. Sau cu pereți despărțitori…minim 2! Un perete despărțitor între cele două scaune de copii de pe banchetă și unul între partea de banchetă și zona din față a mașinii, cea în care se găsește șoferul, dar acest perete să fie, musai, echipat și cu ceva sistem de antifonare! Iar în continuare, o să încerc să explic de ce spun asta, deși știu ca nu se poate povesti sau zugravi în cuvinte imaginea, și mai ales gălăgia sau zgomotul, la care vreu eu să mă refer. Deși pentru unii este un exercițiu doar de imaginație, pentru mine, faptul că am senzația că sunt șofer pe un transport de maimuțe captivate din junglă (și netranchilizate) în drum spre o grădină zoologică, este o realitate zilnică. De cum se urcă în mașină încep să se certe pe ce muzică ar trebui sa pună DJ-ul (adică tot eu, că sunt 2 în 1 și șofer și DJ și mai ales servior al tuturor nevoilor ce pot apărea pe parcursul deplasării)! Dacă una vrea ceva cealaltă sigur vrea altceva și orice aș alege urlă minim una că nu vrea muzica aia. Spun minim una, pentru că uneori (rar) se întâmplă să mai vreau și eu să ascult ceva în mașină și atunci urlă amandouă că ele vor altceva (fiecare altceva). Apoi dacă țin muzica oprită e chiar imposibil de condus pentru că le aud doar pe ele cum se ceartă sau cum vorbesc amândouă deodată și în același timp pleonastic de simultan cu mine, ambele având pretenția să înțeleg ce vrea fiecare și să le și răspund la amândouă în același timp. În rarele cazuri în care DJ-ul (adică eu) reușește să le mulțumească pe amândouă și nu se cearta pe melodie, atunci zbiară că trebuie să dau muzica mai tare. O dau mai tare! Și mai tare! Nuuuu! Tare de tot! Niciodată nu e suficient de tare! Când simt că începe să îmi ,,curgă timpanul din urechi”, aud (culmea că încă mai aud) ceva din spate! Una din ele, dacă nu amândouă, cum se întâmplă de obicei să vorbească amândouă în același timp, (și, culmea, amândouă cu mine) vrea/vor să îmi spună sau să mă întrebe ceva, dar fără să mă lase să dau muzica mai încet. După multe încercări de a le auzi, cedez și dau muzica pe ,,mute”. Începe o discuție interminabilă de tipul ,,ai văzut nu știu ce pe drum?”, ,,nu!”, ,,de ceeeeeee? ce era, ce făcea, ce, ce și de ce măi mami nu ești deloc atentă să ne spui despre toate elementele vizuale de pe drum? ”, chiar dacă elementele mele auditive și psihologice sunt avariate iremediabil! Tot pe muzică dată la maxim, de obicei muzică din filme Disney, pot oricând interveni și subiecte de genul ,,cine a facut pădurea, soarele, luna, pământul oamenii…a! uite un măgar/veveriță/maaaaaami era să calci vulpea! Acum îmi vine să plâng, că dacă omorai vulpea!!!! Melodia asta din ce film e! Ba nuuuu! Nu e din ăla! Diseară pot sa mă uit la TV? Deeeeee ceeeee n-am voie la TV? Nu mă iubești! Deloc nu mă iubești! Eu o să plec de aici, o să mă duc la o altă mamă! Ia uite, era semafor! Mami ai trecut pe roșu? A, ba nu, era verde! Maaaaami, îmi e foame! Vreau și apă! Cum nu poți să îmi dai biscuiți și apă și să ții și volanul ălă? Hai mai repede cu apa! Aaaaaa! M-am udat! Mi-au cazut biscuiții pe jos! Aveam o pietricică în mână ieri când am plecat de la grădi, unde e pietrica? De ce e ușa deschisă la baletul meu? De ce nu mai merg la baletul vechi? De ce mergem pe drumul ăsta? Vreau înghețată! Mi-e caaaaaaaald! Deschide geamul! Deschide traaaaapa! Vreau geaca jos! Faaaaac pipi/caca! Acuuuum! Ce dacă plouă afară??? Fac pe mine! A! Ai găsit un loc de oprit pe drumul Poienii! Nu mai fac, eu nu fac la boscheți, ca sunt ,,furmici”! Uiteeeeee! Ce era aia? Mai ții minte când…? Cum nu mai ții minte?!? A! Vreau melodia aia care sună așa: lalalalalalalalala! Nu! Nu asta! Aia cu: blalalalalal! Nuuuuuu! Nimic nu înțelegi mami, degeaba cânt eu aici, fiți-ar urechea aia muzicală! AAAAAaaaa! Dă-mi hârtiuța înapoi! E a mea! Ba e a mea! (jbang palme și urlete între ele)…and so and so and so on and on and on!”. Practic n-am cuvinte și taste să descriu și să povestesc toate aceste întâmplări care se petrec… în timp ce eu conduc. Menționez că, în mod miraculos, nicio veveriță, vrabie, codobatură, țiclean, vulpe, porc, măgar, copil, om sau alte vietăți nu au fost rănite în timpul acestei ,,filmări” a realității mele zilnice, de conducător auto combinat cu dresor de grădină zoologică. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu am avut incidente de când conduc și sper să nu am nici de aici înainte! Dar, în continuare, cred că școala de șoferi este mult depășită și că nu te pregătește deloc pentru condusul cu copii în mașină. La mine cele de mai sus se petrec și dacă sunt doar cu una în mașină, de obicei cu Thea. Tot ea este cea care în urmă cu un an – doi a deschis ușa mașinii în timp ce conduceam, tot pe drumul Poienii, fix într-o curbă. Deși ușa larg deschisă, am avut noroc că nu venea nicio mașină de pe contrasens și că ea era totuși în scaunul ei și în centură și nu a căzut din mașină. De atunci, ușile din spate stau blocate și nu pot fi deschise decât din exterior. Nu mai trebuie să povestesc cum e dacă se mai întamplă să mai vreau sa port o conversație cu altcineva, pe telefon, care se conectează la boxele mașinii. Chiar n-are sens! Și când mă gândesc că, vorba cântecului ,,a fost o vremea”, când condusul era atât de relaxant pentru mine și obișnuiam, încă, să îmi mai aud propriile-mi gânduri sau să ascult sau fredonez ce muzică îmi doream… Dar nu-i nimic, eu le promit și le ameninț zilnic, că atunci când își vor lua și ele permisul de conducere, o să fac și eu măcar 1% din ce fac ele acum, când conduc eu. Nu de alta, dar măcar să le pregătesc pentru ce va urma când vor avea și ele copii, ca să nu fie luate prin surprindere, ca mine.
Acestea fiind zise, am fugit, că trebuie să merg să o iau pe Thea de la grădi…