Când eram în clasa întâi, deci ceva mai mare decât este Eva acum, m-am confruntat și eu cu fenomenul de bullying, evident, fără să știu, la vremea respectivă cu ce ma confrunt sau că se numește așa… Aveam o colegă de bancă (nu dau nume, mai ales că îmi este foarte dragă și acum, ca și atunci, și că ne-am revăzut în urmă cu vreo 2 ani…după multă, multă vreme), care îmi spunea că dacă în pauză ies și cu alte fete și nu doar cu ea, nu va mai vrea să fie colega mea de bancă sau diverse astfel de variațiuni pe aceeași temă. Îmi amintesc și acum ce aiurea mă simțeam, pentru că la vremea respectivă, pentru mine colegul de bancă era foarte important! Când lipsea colega de bancă de la școală, aveam senzația de abandon, de singurătate infinită și de anxietate fără frontiere… Evident, că ea nu făcea ce făcea din răutate, ci, cel mai probabil din aceeași anxietate ca și a mea, de a nu fi fără mine sau de a ma împărți cu altcineva în pauze (nu-i așa, atașamentul poate fi și toxic uneori). Acum, cu mintea de adult (deși e discutabilă treaba, respectiv, dacă mintea mea a atins majoratul), stau și mă întreb cum ia naștere acest fenomen, actual numit ,,bullying”. Pentru că eu cred că el ia naștere într-un mod cu totul și cu totul inocent, cel mai probabil dintr-o lipsă de încredere, dintr-o insecuritate psihică, a celui care emite bullying-ul.
Iar dacă ar fi să sap și mai adânc în propria-mi memorie, cred că mai găsesc niște amintiri bullyingizate (ce cuvânt o mai fi și ăsta?), chiar înainte de etapa învățământului primar. Ba chiar acestea sunt și mai dureroase, cu atât mai mult, cu cât acțiunile respective erau exercitate de către adulți, asupra copiilor. Eu, de la vârsta de 3 ani, am fost înscrisă la Sala Polivalentă din București și apoi la Palatul Copiilor, din același București, la dans modern și la gimnastică ritmică. Din perioada aceea, îmi aduc aminte, că, deși eram cea mai mică din grupa de dans modern, profesoara le punea pe fetele mai mari să se urce în spatele meu, în timp ce făceam șpagatul, că să fiu mai flexibilă și să ating podeaua cu pieptul. Iar atunci când nu executam corect ce mi se cerea mă trăgea de păr, asta după ce zbiera temeinic la mine. Sunt sigură că astfel de amintiri au mulți dintre cei care au practicat sporturi de performanță, pe vremuri, în România. Căci antrenorii nu au fost niciodată străini, de metodele astea barbare de a stoarce performanța din învățăcei. Deși, se pare, că am scapat cât de cât sănatoși (fizic și psihic), în urma acestor experiențe, am totuși pretenția, că trăim alte vremuri și că nu este în regulă să mai acceptăm și să mai perptuăm astfel de metode sau comportamente, din partea nimănui, fie el adult sau copil.
În ceea ce privește experiența mea actuală, cea de părinte, n-aș fi crezut că o să mă reîntâlnesc atât de devreme, cu ,,amicul” meu din copilărie, bullying-ul, ba chiar că o să facă, atât de timpuriu cunoștință cu unul dintre copiii mei. Mai cu seamă că am ales, pentru ambele fete, să fie educate într-un mediu nonviolent, în cadrul unei instituții unde se practică educația cu blândețe prin intermediul pedagogiei Waldorf și unde nu m-aș fi așteptat să existe acest fenomen. Dar e adevarat și că bullying-ul este omniprezent, indiferent de mediu sau decor, el nefiind inventat de ieri de azi (ci doar denumit așa pompos mai de curând, de când cu globalizarea and all). Totodată, în ziua de azi, copiii sunt mult mai precoce decât ne-am fi așteptat noi vreodată… Așa că n-ar fi trebuit să mă mir când Eva mi-a povestit că una dintre ,,prietenele” ei, așa cum le numește ea pe toate colegele de școală, se comportă cam aiurea cu ea și cu celelate fete din grupul lor. Din nou, n-am să dau nume, însă această fată e un fel de lider, de șef al celorlalte fete (se pare ca între bullying și leadership nu este decât un pas, respectiv acela de a te face plăcut, nu impus, în timp ce oamenii aleg să te urmeze pentru că ești un exemplu pentru ei, nu pentru că îi constrângi prin diverse metode). Practic ea le dictează tot ce fac și spre surprinderea mea, ele chiar …execută. Execută în asemenea măsură încât Eva mi-a spus, cu gura ei, și cu mândrie în glas, că ele sunt sclavele acestei fetițe (cuvântul sclav nefiid un cuvânt folosit vreodată la noi în familie sau un cuvânt a cărui semnificație să o înțeleagă ea, pe deplin). Mărturisesc că m-am panicat, destul de grav, când am văzut-o pe Eva în ce hal de manipulată și, în același timp, fericită, sub această manipulare, este. Mi-a spus că face tot ce zice fetița respectivă, pentru că pe respectiva o plac toți. Apoi chiar a plâns, spunându-mi că pe ea nu o place nimeni. Degeaba mă chinuiam să îi aduc aminte câți colegi și prieteni are, care o plac și care își doresc să îsi petreacă timpul cu ea sau să fie în preajma ei. Însă Eva o ținea pe-a ei, că stă pe lângă fetița respectivă și execută tot ce îi spune ea, pentru că așa se simte fericită. Nu mai zic că săptămâna trecută a chiulit de la ora de engleză (oră opțională, pe care o plătim suplimentar), împreună cu alte fete, ca să aflu ulterior că inițiativa de chiul a avut-o această fetiță, care le controlează pe ele. Nu îmi vine să cred ce se întamplă! Nici când îmi spune că nu vrea să se mai încalțe sau îmbrace cu anumite lucruri care înainte îi plăceau foarte mult, nu îmi vine să cred. Spre exemplu, înainte adora piesele vestimentare cu Elsa și “Regatul de gheață” si tot ce avea legătură cu acest desen animat. Acum refuză să le mai poarte, pentru că fetița respectivă i-a spus că, citez: ,,Elsa este pentru bebeluși!”. Deși am trecut și eu prin asta, la vremea mea, acum parcă nu reușesc să înțeleg cum un copil, în vârstă de doar 7 ani, poate să aibă o asemenea atitudine și o asemenea influență asupra celorlați copii de vârsta lui. Apoi nu înțeleg cum de este Eva așa de ușor manipulabilă, în condițiile în care acasă este foarte încăpățânată și îndârjită, lăsându-se foarte greu convinsă să facă orice, altfel decât își dorește ea. Sunt foarte îngrijorată, pentru că, dacă acum se întâmplă lucrurile astea, mai încolo, în adolescență, când va crește, cu siguranță fenomenul va lua o amploare mult mai mare. Singura șansă este ca până atunci să reușim să o facem să înțeleagă că nu este ok nici să fie o pradă a bullying-ului și nici să practice ea bullying-ul asupra altora (asta sună ca și când ar fi vorba de magie neagră, dar la cum se manifesta manipularea asta prin bullying, chiar pare înrudit cu magia neagră).
Mărturisesc că este foarte greu să te confrunți cu bullying-ul și din ipostaza de părinte, pentru că din această ipostază deja capătă o amploare dublă, afectând atât copilul cât și părinții. Eu am discuții zilnice cu Eva și mă străduiesc din răsputeri să o fac să înțeleagă. Să înțeleagă ce este prietenia. Să înțeleagă ce înseamnă „cel/cea mai bună prietenă”. Pentru că la ea, în momentul acesta cea mai bună prietenă poate fi x, iar a doua zi să nu mai fie x și să fie y sau z, x ajungând de la statutul de ,,cea mai bună prietenă” la cel de ,,nu îmi place deloc de ea pentru că se laudă“. La fel, mă străduiesc să îi explic că prietenii adevărați nu sunt cei care îți sunt alături doar când ,,le cânți în strună” și faci tot ce îți cer ei, amenințându-te, așa cum face fetița asta că dacă nu faci cum vrea ea, nu îți va mai fi prietenă. Prieteni adevărați sunt cei care te plac și te respectă așa cum ești tu, pentru ceea ce ești tu, nu pentru foloasele pe care le-ar putea avea de pe urma ta. Este foarte greu, la cei 6 ani și zece luni ai Evei, să o fac să înțeleagă aceste lucruri. Dar am speranța că dacă o să îi fiu mereu alături și o să încerc să îi explic, cât de bine mă pricep eu, până la urmă, va înțelege. Asta, cu explicatul, fiind bine-nțeles, o întreagă altă epopee. Pentru că am observat că dacă ești foarte vehement în păreri sau foarte ,,apăsat” în tonul cu care explici, Eva are tendința să se închidă în ea și, eventual să nu îți mai povestească. Dacă i se pare că îi spui ceva pe un ton care sună a ceartă sau a observație, atunci clar vei da greș, cu ea. Trebuie să spui totul la modul : „Uite, eu cred că nu e ok așa. Tu faci cum crezi, dar eu îți dau doar un sfat pentru că te iubesc și îmi doresc tot ce e mai bun pentru tine. Nu vreau să crezi că te cert sau ceva, vreau doar ca atunci când te mai confrunți cu situația x sau y să te gândești la ce ți-am spus acum.”
Din păcate nu am nicio certitudine că voi reuși să o îndrum spre calea cea bună, dar un alt lucru este cert: atâta timp cât voi fi prezentă în viața lor, nu voi renunța niciodată să încerc! Pentru că, din punctul meu de vedere, asta înseamnă să fii părinte: să perseverezi, indiferent cât de tare doare să te izbești continuu cu capul de un zid! Pentru că până la urmă nu există decât două soluții posibile: ori spargi zidul (chiar dacă îți faci creierii terci pe parcurs), ori spargi capul (și îți aduni creierii de pe zid). My bet will always be on the first option! Oricum ar fi, cu creierii clar nu mai scapi întregi…