N-am mai scris de ceva vreme. Aș putea spune că am luat un fel de vacanță de la scrisul pe site, vacanță datorată faptului că, efectiv, în ultima vreme nu mi-am găsit deloc timp să îmi aștern gândurile pe tastatură. Chiar mă gândeam zilele trecute, în timp ce eram la volan, cum ar fi dacă ar exista un dispozitiv care să poată să îți capteze, înregistreze și să îți stocheze fiecare gând. Câte șiruri nesfârșite de gânduri și introspecții lăuntrice ar putea să ,,vadă” lumina zilei? Eu, de exemplu, cred că cele mai complexe gânduri, care ar merita să nu fie date uitării, le am în momentele în care este, de obicei, imposibil să scrii sau să înregistrezi acele gânduri. Cum ar fi atunci când conduc și ascult muzică, iar gândurile îmi sunt stimulate de peisaj și de deplasarea mașinii. Sau cum ar fi seara, când stau în pat și somnul mă îmbie să mă cufund in mrejele lui… sau când mă plimb pe stradă, pe alei de parc sau pe cărări de munte. Cred că în astfel de momente mă cuprind cele mai frumoase și mai demne de imortalizare gânduri. Dar în lipsa unui ,,ceva”, care ar putea să le înregistreze… ele se pierd în marea de gânduri. Așa or fi murit multe idei și invenții mărețe… Ceea ce nu e cazul la mine, dar sunt sigură că multe premii Nobel s-au cufundat în neant, în lipsa unei conștiințe supreme care ar putea să înregistreze toate gândurile și ideile care ne trec prin minte, într-o viață de om.
În orice caz, în lumina zilelor trecute există un gând care tot revine în mintea mea… și dacă tot este așa insistent, am zis că aș putea să amintesc aici despre el… măcar ăsta sa nu se piardă. Nu e cine știe ce descoperire, este doar o senzație, un gând despre…castane. Despre senzația care se naște în mine în momentul în care ating o castană proaspăt scoasă din coaja ei țepoasă. Ador castanele, dar nu pe acelea comestibile și nici pe acelea necomestibile care au căzut deja din copac și s-au desprins din coajă, ci pe acelea pe care le pot scoate eu din coajă cu ,,mânuța” mea. Pe lângă senzația provocatoare de acupunctură, pe care o am în momentul în care încerc să deschid cu degetele ,,carapacea” țepoasă a castanei, ceea ce îmi place cel mai mult este senzația de rece, lucios și castano-înmiresmat pe care o am la atingerea miezului! Practic, e ca și când în momentul în care ating acel miez, toate simțurile îmi sunt recompensate! Inclusiv simțul memoriei, pentru că această atingere, împreună cu toate senzațiile pe care le declanșează în mine, mă transpune direct în copilărie. Când miezul castanei se așează perfect în palmea mea, deja am senzația că se așează într-o palmă de copil bucuros de așa o comoară pe care o poate cuprinde între degete.
Ieri am dat direct în mintea copiilor, când, pe stradă fiind alături de Eva am văzut un castan pe sub care erau o groază de castane căzute. Și pentru că Eva a moștenit de la mine pasiunea pentru a scoate castanele direct din coajă și de a simți pe pielea ei răceala sidefată a miezului de castană, nu ne-am mulțumit cu a culege castanele fără de ,,carapace” căzute pe jos, așa că m-am apucat să trag cu un băț de crengile castanului, pentru a putea agăța câteva castane aflate, încă, în carapacea lor. Nu mai spun că eram în stația de autobuz și că oamenii se uitau ciudat la mine, pentru că tot țopăiam cu bațul în mână ca să pot agața crengile cu castane… Poate că nu mai văzuseră până în momentul ăla copil prins în ,,carapace” de castană… pardon… de adult! Poate fi și ăsta un motiv pentru care îmi plac castanele. Pentru că seamănă cu noi, oamenii! După ce le dăm carapacea țepoasă la o parte, descoperim miezul lucios, sidefat, sângeriu și, uneori, chiar plăpând. Ca și în cazul oamenilor, după ce răzbați prin armura de țepi, dedesubt poți descoperi tot un miez de copil, un miez perfect, care doar din cauza expunerii la factorii vieții s-a încotoșmănat sub straturi de țepi.
Poate și din cauză că până nu demult mă chema ,,Stana” ca nume de familie îmi plac atât de mult castanele. Mă simt cumva ,,ca stana”… și eu tot din familia lor. Și dacă îmi aduc aminte de copilărie, îmi aduc aminte și de bunica mea, care nu mai este, dar memoria rămâne vie. Cum adunam castane și i le duceam să mi le desfacă, iar ea se chinuia să le strivească coaja cu piciorul , mai ales celor care nu erau coapte bine și care se desfăceau greu. Acelea ascundeau, în schimb, în ele castane parțial albe sau albe în totalitate, precum albușul de ou fiert tare. Acelea îmi plăceau cel mai mult! Însă, din cauză că riști să le strivești miezul călcând pe ele, eu nu desfac niciodată castanele cu piciorul, ci doar cu mâna. Prefer să mă înțep decât să risc să stric comoara din interior.
Cam asta ar fi povestea castanei sau ,,ca stanei”. Pentru mine castanele au efect de portal magic, ca în Harry Potter, le ating și BAM!… ajung în copilărie, în parcul Tineretului alături de bunica mea, de verișoara mea și de prietenii mei din copilărie, alături de care organizam ,,vânători” de castane… Ce vremuri! Ce amintiri! Ce castane minunate!