(NICI MĂCAR POZA NU A VRUT SĂ SE ÎNCARCE LA POSTAREA ASTA! E DE LA “BUCURIE”! DECI AICI TREBUIE SĂ VĂ IMAGINAȚI O POZĂ PĂ “BUCURIE”
Povesteam în postarea trecută despre acest an care a fost foarte încărcat pentru noi, din punct de vedere al provocărilor pe zona de sănătate… Ei, se pare că încheiem anul în aceeași tonalitate. Astăzi, 27 decembrie, în mod normal ar fi trebuit să povestesc despre capitolul cu plimbarea din luna octombrie în Spania, dar până să ajung acolo trebuie să menționez că și aceste ultime zile din anul 2024 ne-au fost și ne sunt pline, din nou, de “bucurii” de-astea legate de sănătate. Astfel, exact ca în romanul circular “Ion” (cine știe, cunoaște), dacă anul trecut în decembrie început cu boli se pare că anul ăsta îl încheiem, în decembrie, tot așa. Din fericire, anul ăsta a fost prima data după mulți ani când am reușit să îi serbăm ziua Theei, chiar de ziua ei pe 7 decembrie. Așadar, anul ăsta nu a mai fost bolnavă de ziua ei. A apucat să se bucure, frumos, de împlinirea celor 8 ani, alături de sora ei și de două colege. Bucurie mare, bucurie, doar că fix în noapte de după ziua ei s-a trezit cu plânsete, dureri și usturimi. Nu o să intru în prea multe amănunte, că nu e genul de subiect pentru care să se bucure cineva de o relatare descriptivă. Cert este că anul ăsta, cadou de ziua ei s-a procopsit cu oxiuri! O maaaare bucurie! Ceva de vis! Speram să nu trăiesc vreodată așa ceva. De altfel eu nici acum nu înțeleg cum se face că mai există așa ceva. Suntem contemporani cu AI-ul, dar pe partea din dos… ne mănâncă viermii. Dar n-am ce să zic! Adevărul este că noi n-am ratat nimic. De când avem fetele la școala vieții Waldorf wanna be, în realitate hellsdorf, pe toate le-au adus de acolo. Păduchi, rujeole, gripe, acum și oxiuri. E pe dărnicie! La școala asta unde învață ele se găsesc de toate. Mai puțin săpun și apă caldă la baie, că doar fiind școala particulară și pe bani mulți, de une naiba așa ceva?
Revenind, cum spuneam, din 7 spre 8 decembrie am început să ne luptăm cu oxiurii. Ceva absolut de neuitat! Nopți în șir nedormite! Igienizare la maxim a casei! Munți întregi de haine, așternurturi și prosoape zilnic de spălat. O “minunăție”. Tratament preventiv pentru toată familia și sperăm că am scăpat și că nu mai repetăm episodul, deși am înțeles că se scapă foarte greu de acești paraziți și nu exclud varianta unei reluări, deși sper din tot sufletul să nu! În orice caz, până la episod în reluare de oxiuri să nu credeți că am stat degeaba. Nuuuuu! Nici vorbă! După ce a terminat Thea cu oxiurii, a început Eva cu febră, 5-7 zile la rând, panică mare, că streptococ, că gripă, că ce-o fi ce-o păți să nu ajungem iar în spital cu otite, sinuzite și celulite! Până la urmă a intrat pe tratament cu antibiotic și aparent este mai bine de câteva zile, însă, ca să nu ne plictisim și să zicem că avem și zile în care nu e nimeni din familie bolnav, ferească sfântul de așa ceva, m-a luat și pe mine ce a avut Eva! Durere în gât, febră, vai mămica mea, sunt praf, zici că am 80 de ani pe-un picior, abia pot să urc scările în casă. Deci, pe scurt, cu vorba de Crăciun fii mai bun, fii mai nu știu cum, eu am fost praf! 25 și 26 decembrie 2024, două zile pe care nu le voi uita în care mai mult am zăcut! Deci nici vorbă la noi de distracție, schi, săniuș, derdeluș și alte bucurii în ton cu sărbătorile de iarnă! Nu, noi am sărbătorit “clasic” cu ce ne pricepem noi mai bine. Și acum mă uit pe fereastră, afară ninge liniștit, în casă nu arde focul ci doar mocnește în suc propriu depresia mea că vorba cântecului “it’s the lost wonderful time of the year”, dar nu și în cazul nostru. Deși Poiana-i plină de oameni veniți să se bucure de sărbători și de zăpadă, de schi și săniuș, noi, deși locuim aici, nu facem nimic, doar stăm în casă, bolim și ne gândim cum alții de distrează și se bucură de vremea asta în locul nostru.
Nu pot decât să sper, că o dată cu terminarea anului ăsta să se termine și șirul ăsta infinit de boli pentru noi, să ne mai lase răgaz și de altceva că din 12 luni câte a avut anul ăsta, noi am avut maxim 3 luni în care să fim cu toții sănătoși, în rest am dus-o în șir, ba unul, ba altul, ba toți o dată. Așadar, te rog 2025, fii mai îngăduitor cu noi și adu-ne sănătate! Sănătoși să fim că la voioșie ne descurcăm de minune și singuri! Nu mai vreau să aud de boli și probleme de sănătate că la câte am avut în 2024 ne-a ajuns pana în 2100 și ceva!
(rezumat pe capitole, 12 luni în 2/3 capitole + 1 pentru proiecții… de viitor)
SALT spre NECUNOSCUT… din 2024 spre 2025…
A mai zburat un an… Suntem deja în decembrie 2024! Nu știu cum și când am clipit și încă un an se apropie de sfârșit… Măcar pot spune ca a fost un an bun, chiar daca începutul (sau primele 4-5 luni din el) a fost mai anevoios, din anumite puncte de vedere. Pe de altă parte, privind spre viitor, m-aș bucura daca și anul următor s-ar contura cel puțin la fel de frumos ca acesta…
Capitolul – Sănătate “presărate” cu de toate…
Cum spuneam 2024 a avut un start puțin zdruncinat pentru noi, moștenit pe… filiera sănătății din… filiera calității finalului lui 2023 (ce de aliterații și elucubrații!). Practic, anu trecut pe vremea asta fetele au avut rujeolă, boala copilăriei de care îmi era mie cel mai teamă (că vorba aia, de ce ți-e teamă de aia nu scapi). Rujeola/pojarul nu a fost atât de urată/urât pe cât mă așteptam eu și ambele fete au trecut cu bine și simultan peste. Deși perioada de incubație a acestei boli este de 1-2 săptămâni, ale mele au reușit să treacă prin boală efectiv simultan. Au început, au continuat și au terminat cu toate simptomele în același timp. Problema a fost că după această boală, nu au mai ratat nimic din ce a venit după. Eva a rămas sensibilă pe zona de ORL. Deși cu ea nu avusesem niciodată probleme de sănătate în cei zece ani ai săi, după rujeolă a rămas cu dureri de urechi și otite recurente. După ce au scăpat de rujeola din decembrie, în ianuarie s-au procopsit cu gripa A, care a fost mult mai urâtă decât rujeola, iar la Eva a degenerat din otită în sinuzită și din sinuzită în celulită orbitală. Celu…CE?!? Da, exact așa am reacționat și eu când am ajuns la urgențe la spitalul de copii cu ea, cu ochiul stâng umflat și vânat și după 6 ore de stat pe la camera de gardă, o tomografie și alte investigații am primit acest diagnostic oribil, după care a urmat o internare de 7 zile, cu tratament intravenos cu antibiotice și cortizon. A fost crunt, ne-am speriat foarte tare, riscurile la această boală sunt foarte mari. Din fericire a scăpat cu bine, însă, a rămas cu o sensibilitate pe zona de sinusuri și ORL și acum la fiecare ,,muc cel mic” devenim crispați… După rujeolă, otită, sinuzită și celulită orbitală, prin martie așa… a urmat pertusis-ul… supranumit și tusea celor 100 de zile… un fel de războiul rozelor al imunității șubrezite, care la mine s-a lăsat cu o coastă fracturată, pentru că de această dată, pe lângă copii am fost și eu afectată, ba chiar eu am început cu această minunată tuse. Am început în martie și am terminat prin mai, după ce în aprilie, după cum spuneam, de la atâta tuse mi s-a fracturat coasta 10, arc lateral stângă (conform radiografiei). Și uite așa am bifat și eu prima fractură din viața asta, nu că aș fi avut un target sau ceva… Fetele au tușit și ele cam 2 luni de fiecare… și uite așa, am încălecat pe-o șa și am plecat la final de aprilie cu tratamentele de tuse, toate trei după noi, în primul concediu din 2023, în Olanda. Și cred ca de bucuria concediului, cam atunci am pus punct eu și Eva la tuse și am scăpat de ea, iar Thea a pus doar punct și virgulă, ca ea, săraca, nu a scăpat de tuse decât prin iunie, când a venit vacanța și a scăpat și de mersul la școală.
Capitolul – “Leacuri băbești” pentru fericire – la călătorit să n-am oprire!
Și cum spuneam în capitolul anterior, ca să primim dezlegare la vindecare, am stat și-am chibzuit și la final de aprilie ne-am pornit pe călătorit și leac de vindecare în Olanda am găsit (se vede ca mi-au plăcut basmele românești când eram mică!). Am pornit cu mașina din Poiană, am poposit o noapte la Linz, în Austria apoi ne-am continuat drumul prin Germania și ne-am oprit pentru 3 nopți și 4 zile la Amsterdam. Pentru mine a fost a doua oară când am ajuns la Amsterdam în viața asta și mi-a plăcut și de data asta, ca și prima oară și cred că dacă m-aș mai duce tot la fel de mult m-aș bucura. Fetele și ele s-au bucurat să descopere acest oraș cu casele lui strâmbe, dar frumoase, desprinse parcă din povești, cu canalele și străduțele înguste, cu parcuri și muzee din belșug, cu waffe cu caramel, cu plimbări pe râul Amstel și cu muuuuulte, muuuuulte și foaaarte multe biciclete. Cel mai “bucuros” (nu-mi ajung ghilimelele ca s[p redau toaaată bucuria în acest caz) a fost Andrei. I-a plăcut atât de mult la Amsterdam, încât a zis ca nu ar mai călca niciodată în acest oraș, practic l-a făcut pereche cu Barcelona, ca și acolo s-a jurat că nu mai calcă. În apărarea lui, pot spune că am ajuns în Amsterdam de Ziua Regelui, pe 27 aprilie și că străzile erau inundate de muuult gunoi și de cetățeni portocalii foarte bine dispuși. Dar chiar și-așa mie mi-a plăcut și o să îmi placă mereu acel oraș. Și până la urmă ce să zic? Oamenii ăia chiar știu să se distreze! Ori asta ori își iubesc foarte mult regele și simt nevoia să se cinstească pe măsură, în numele lui. În orice caz, din punctul meu de vedere Amsterdam-ul rămâne un oraș foarte frumos, de vizitat cel puțin o dată în viață, cu sau fără copii, oricum ar fi ai ce să faci 😉 De altfel și fetelor le-a plăcut, am fost la Nemo Museum, ne-am plimbat pe străduțe și ne-am bucurat de atmosfera locală. În apropiere de Amsterdam am mai vizitat Keukenhof-ul – https://keukenhof.nl/en/ – parcul uriaș cu lalele și alte flori superbe. Acest parc, o experiență de neratat dacă te nimerești în zonă primăvara. A fost o splendoare și o încântare. Singura problemă, în cazul nostru, a fost că ne-am nimerit în zonă în perioada în care pe lângă ziua regelui, olandezii aveau și ceva vacanță de primăvară, astfel încât la fel ca și în Amsterdam și în parcul acesta era pliiiiin de lume, nu aveai loc să mergi pe alei sau pe pajiști. Nici la Zaanse Schans – https://www.dezaanseschans.nl/en/, Zaaandam – https://explorezaandam.com/zaandam-city-centre/ sau la Giethoorn – https://giethoornvillage.com – alte doua orășele/sătuce din apropierea Amsterdamului nu am scăpat de aglomerație, dar și aceste zone sunt absolut superbe, cu morile de vânt, cu canalele, casele și cu peisajele lor rurale, tipic olandeze.
După cele trei zile petrecute în Amsterdam am plecat mai departe spre Tilburg, pentru ca aveam bilete la Efteling, un parc de distracții senzațional din zonă. Cu toate ca ne-am cazat în zonă doar pentru Efteling am fost foarte încântați să descoperim atât Tilburgul cât și împrejurimile. Pe lângă Efteling, despre care spuneam mai sus și reiterez ca este un parc de distracții senzațional, foarte mare, cu muuuulte zone de poveste, comparativ cu Disneyland-ul ca mărime dacă nu chiar mai mare (nouă nu ne-a ajuns o zi întreagă să îl parcurgem pe tot și să ne bucurăm de toate atracțiile), însă cu prețuri mult mai mici decât Disneyland-ul. Mai multe despre acest parc aici: https://www.efteling.com/en Singurul inconvenient pe care l-am găsit eu la acest parc este că absolut peste tot toate poveștile sunt în olandeză și cum noi nu înțelegem o iotă din această limbă cred ca ar fi fost și mai minunat dacă înțelegeam povestea din spatele fiecărei atracții.
Pe lângă Efteling, tot în zona Tilburg am mai descoperit un parc, genul safari imersiv, pe care îl poți vizita inclusiv din mașina proprie. De senzație și aici. Nu cred că am mai văzut în altă parte atât de multe animale și atât de bine întreținute… trăiesc practic la fel ca în sălbăticie, au o groază de spațiu și de zone în care se pot desfășura, practic e ca și când nici nu sunt îngrădite. Mai multe despre acest parc a cărui denumire nu o pot pronunța corect în olandeză aici: https://www.beeksebergen.nl
Tot din capitolul “călătorit” face parte și concediul de la final de august, început de septembrie în minunata Coastă de Azur – care, de când am descoperit-o prima dată în 2005 și până în prezent a rămas zona mea preferată din acest univers, cel puțin din cât am apucat eu să descopăr din el.
Daaaar, era sa uit să Menționez că înainte să mergem la mare, pe Coasta de Azur, am făcut un pic-stop la Viena, pentru 3 zile, întrucât am avut bilete la concertul Coldplay din data de 25 august. Din fericire nu am reușit sa prindem bilete la cel de pe Arena Națională, din iunie, din București, ceea ce a fost mai bine până la urmă pentru că nu ne plac deeeloc manelele și în mod cert am fi fost printre cei care huiduiau. La concertul din Viena, nu am avut parte de manele, dar a fost de viiiiiis! Pentru mine a fost primul concert din viața mea (nu știu daca Untold-ul se pune, a fost tot pe stadion, tot cu muzică, tot frumos, dar diferit). Iar mersul la un concert Coldplay în viața asta era pe my Bucket List! Și a meritat din plin. Nu se poate descrie în cuvinte și nici măcar în poze sau filmulețe, atmosfera senzațională de care ne-am bucurat! Mă bucur enorm că am reușit să ne bucurăm de această experiență alături de fete. Și pentru ele a fost primul concert din viața lor. Deși a fost aglomerat, am avut locuri în tribune, fiecare cu scaunul lui și intrare separată ca să ferim copiii de aglomerație. Tot ce pot să zic este ca A FOST MAGIC ! Și mai vreau! I-am promis Evei că dacă revin cei de la Imagine Dragon în Europa o sa mergem și la un concert de-al lor. Sper să am ocazia să mă țin de promisiune.
Revenind pe drumul spre Coasta de Azur: dacă anul trecut în aprilie am stat în Cagnes sur Mer https://www.explorenicecotedazur.com/en/cagnes-sur-mer/to-see-and-do/, de data această am ales cazarea de pe booking în Antibes https://www.seeantibes.com, la o viluță cu două dormitoare, sufragerie și piscină doar a noastră. Ne-a plăcut atât de mult încât și anul următor vom merge tot acolo la finalul verii. Este atât de frumos încât m-aș muta acolo, să mă trezesc în fiecare dimineață cu palmierul în fața casei și cu papagalii zburând pe de-asupra. Pentru ca am stat 10 zile pe Coasta de Azur, timp în care ne-am tot plimbat prin Eze, Grasse, Monte Carlo, Gorges du Verdon, Nice, Saint Jean Cap Ferrat etc. acest capitol ar putea deveni infinit, daca m-aș apuca sa povestesc despre fiecare experiență în parte. Și nici nu aș ști să zic ce mi-a plăcut cel mai mult, pentru ca TOTUL este minunat. Cum spuneam, locul meu preferat din acest univers! Anul ăsta am descoperit și sătucul din munte Moustiere Sainte Marie, ceva absolut deosebit, care se află pe lista Unesco în top 3 cele mai frumoase sătuce din Franța. Tot satul este construit în stâncă și în jurul stâncii. Străduțele și căsuțele sunt poveste, dar degeaba povestești sau vezi poze, pentru că nimic nu îl poate reda precum o face realitatea. Mai multe despre acest sătuc aici: https://www.moustiers.fr/en/recognised-village Abia aștept sa revenim la anul, noi suntem mari amatori de astfel de localități micuțe, izolate, cu trafic redus de turiști și cu posibilitatea de a gusta cât mai mult din viața autentică a localnicilor. Din nou, foarte avantajos să vorbești în franceză în această zonă, întrucât nu prea există localnic vorbitor de engleză acolo.
Grasse-ul a fost și el o surpriza plăcută pentru mine. Nu mai fusesem acolo. Este capitala mondială a parfumului. Am fost și la tur de fabrica de parfum, la Fragonard. Însă, destul de murdărel orașul acesta, ca și Nice. Mai multe despre Grasse aici: https://www.avignon-et-provence.com/en/tourism-provence/grasse
Mai mult nu insist, cu vacanța pe Coasta de Azur, las niște poze care vorbesc de la sine, pentru că risc sa nu îmi ajungă cuvintele dacă încep să povestesc despre fiecare locușor cât este de minunat.
După ce am plecat din Franța, în drumul nostru înapoi spre casă, am mai poposit 3 zile și în Italia, pe malul lacului Como, în Belagio. O zona superbă și aici, dar am fost noi destul de ghinioniști cu vremea. Din cele 3 zile, 2 a plouat încontinuu. Cu toate astea, aglomerația a fost maximă, mai ales în Belagio. Abia aveai loc pe străduțele înguste și cu greu puteai găsi un loc pentru 4 persoane la o masă. Frumos Belagio, dar mult prea aglomerat pentru gusturile noastre. Prefer Bergamo, unde am și mers într‐una din zile, pentru că oricum ploua și am preferat să stăm în mașină. Iar lacul Como, cu siguranță este de revizitat. Este foarte pitoresc cu munții înalți care îl înconjoară. Sper că dacă mai am vreodată ocazia să ajung în zonă să descopăr și alte orașele de pe malul lacului, unele mai puțin aglomerate.
Tot din acest capitol cu calătoritul face parte și scurta excursie (doar 5 zile) din octombrie în Andalusia – Spania. Dar despre aceasta o să povestesc într-o postare ulterioară, întrucât această călătorie s-a întâmplat din dorința mea de a-mi face, eu mie, singură, un cadou cu ocazia zilei mele de naștere din octombrie și a schimbării de prefix. Așa că voi dedica o postare separată acestei povești, care vine la pachet cu ceva descrieri despre “maturitatea” venerabilei vârste și senzațiile aferente.
Așadar ne vedem în postarea următoare cu review-ul pe luna octombrie. După care mai urmează noiembrie, decembrie și iată a trecut și 2024. Cum spuneam! Țac! Pac! Nu știu cum a zburat anul ăsta, dar mă bucur că măcar am înșirat multe amintiri pe firul poveștii lui! Cu bune și cu mai puțin bune, șiragul e al meu și mi-l “port” cu drag, mai ales pentru că s-a construit alături de cele mai apropiate și mai dragi ființe din viața mea.
Se apropie finaul anului 2023… Mai sunt 2 zile și gata! Anul în care voi împlini 4 decenii de existență pe terra – 2024 – bate la ușă! And how does that make you feel?… a good psihologist would ask… Well… Habar n-am! Maybe… numb! Dacă e sa ne raportăm la momentul prezent, așa cum fac de obicei, pot spune că sunt un pic…înțepenită. Nu, nu în gânduri ci mai degrabă în simțiri, dureri musculare și alte simptome autentice de gripe și virusuri! Finalul de an, mai precis luna decembrie a fost darnică! Sau mai bine zis, de 2 ani încoace, în decembrie păstrăm tradiția și primim în dar diverse cum ar fi: rujeola (da, am reușit sa o bifăm și pe-asta, nu noi, ci fetele începând cu data de 29 noiembrie și continuând cam până pe 10 – 12 decembrie), covid sau ce pisici de virusu’ lu’ pește/lilacu’ prăjit o fi (în ultimii doi ani nu ne-a ratat, tot într-un an circular o ținem, covid la început de 2022, covid la final de 2022 și din nou covid la final de 2023 sau ce-o fi, oricum tot din spectrul gripe, viroze, muci și bucurii). Așadar, luna decembrie a fost darnică și de data aceasta cu noi, nu ne putem plânge! Ce-i drept anul ăsta, cu totul, nu a fost lipsit de provocări în materie de sănătate, dacă e să ne amintim și că Thea și-a rupt mâna dreaptă în iunie, cu câteva zile înainte să înceapă vacanța de vară… Dar, din fericire, am reușit să depășim cu bine toate aceste provocări și sperăm ca în anul ce vine să facem la fel sau măcar să ne confruntăm cu mai puține astfel de încercări!
În rest… toate bune! Nisipul din clepsidra timpul pare că se scurge tot mai repede… Altfel nu îmi explic când au ajuns fetele astea două să aibă 7 și respectiv aproape 10 ani… 10 ani! o vârstă compusă din două cifre pe care Eva o va bifa la anul! Când? Când au trecut ăștia aproape zece ani și unde a dispărut puiul de om rotofei, pufos și îndârjit care s-a ridicat în picioare încă de a 6 luni, iar la 8-9 luni deja se grăbea se meargă? Grăbită de când o știu, acum aproape m-a ajuns la înălțime, iar în materie de haine și încălțăminte m-a ajuns de tot… deja o strâng încălțările mele. Soră-sa și ea, înaltă cât o prajinuță, dar subțire ca un pai, îi calcă pe urme… Mă uit la ele și mă topesc de bucurie că încă sunt, totuși, copii! Încă se bucură de jocuri și jucării, încă se ciondănesc pe diverse nimicuri și încă își doresc să îmi fie aproape și să se cuibărească în brațele mele. Bucuria mea supremă din zi a rămas aceeași, respectiv să adorm și să mă trezesc cu ele lângă mine, la o lungime de braț distanță sau să vină și să stea cu capul pe pieptul meu, să îmi umplu nările cu mirosul lor de copil și de fericire și să îmi aduc aminte când erau bebeluși și dormeau cu întreagă lor ființă cuibărită pe pieptul meu, atât de aproape de inima mea! Încerc să gonesc orice gând despre cum va fi când nu vor mai dori să îmi fie atât de aproape și când centrul universului lor nu va mai fi…mama. Mă amăgesc că mai e mult până atunci, poate 7, poate 10 ani care nu vor trece la fel de pe nesimțite ca ăștia! Și da, mă bucur continuu de prezent, apreciez din plin monotonia, zilele care se scurg încet și la fel, plictiseala și lâncezeala în casă… acasă, când suntem doar noi și atât! Poate pentru mulți asta ar putea suna melancolic sau chiar deprimant și anost, dar pentru mine asta este fericirea! Asta și vacanțele petrecute împreună, când putem descoperi locuri și experiențe noi pe care să le așezăm la loc de cinste în cartea amintirilor. Până la urmă, pentru mine asta înseamnă bogăția! Nu proprietățile, nu lucrurile materiale ci acumularea de amintiri care se sedimentează adânc în inimă, în suflet. Cred cu tărie că doar acestea pot transcede existența umană. Doar pe acestea le putem lua cu noi peste tot! Și tocmai de aceea, în materie de planuri pentru anul ce vine, nu îmi fac prea multe. În afară de dorința de a fi cu toții sănătoși și împreună, nu mă grăbesc cu vreo alta lista de rezoluții sau lucruri de bifat. I trust that if you know how to enjoy the present life will carry you on the right path and it can lead you to the right highway, to wherever you’d like to go. So just hop in the car next to the right people and follow your dreams! 2023, 2024 or 2054 it doesn’t matter! These are only numbers and I’m the letters kind of person 😉
Happily embracing the present… while looking ahead to the future!
Iată că a venit timpul să adaug în șirul prefixurilor din ,,ediția” aceasta a vieții și ultimul 3. Practic în câteva zile intru în ultimul an din viața mea care începe cu cifra 3. And so what, I might say now? It’s just a number! Nu același lucru l-ar fi spus, însă, aceeași eu, dar întrebată în urmă cu 20 – 20 și de ani… Țin minte ca pe vremea când aveam 16-17 ani, dacă m-ai fi întrebat ce cred despre o persoană care are 39 de ani, primul lucru care mi-ar fi venit în minte ar fi fost ,,pfaaaaai! ce boșorog/oagă!”. Acum, privind în urma, la puștoaica de 16 ani, îmi dau seama că deși a fost o puștoaică preponderent fericită, totuși nu le știa chiar pe toate, așa cum îi plăcea să creadă la vârsta aia. Ce diferența de percepție asupra vieții și cât de mult contează punctul din care privești! Acum mă uit la fetele de 20-25 de ani și mi se pare că sunt niște oi bete fără repere în viață (evident, fără a generaliza, mai există și excepții!). Deși eu când aveam vârsta lor eram convinsă că sunt adult în toată regula, nicidecum oaie. Dar evident exista vorba aia: erau alte vremuri atunci. Tinerii din ziua de azi maică… ceva de mirare mare și de neînțeles! Mă uit cu spaimă la generațiile acestea de tineri, la valorile lor, la modul cum își irosesc timpul și la ceea ce pare că este important pentru ei. Sunt de-a dreptul îngrozită, mai ales că am și eu două copile acasă, la care cât de curând le va ,,bate adolescența la ușă”. Totodată mă bucur că am ajuns la maturitatea acestui gând și că la această vârstă, mai mult sau mai puțin venerabilă (cum spuneam, depinde din ce unghi privești) pare că am ajuns într-un punct în care sunt cu adevărat împlinită și fericită. Cred că este mare lucru să ajungi în punctul ăsta, mai ales în ziua de azi, când, așa cum spuneam și mai sus, majoritatea își construiește viața pe baza unor repere sau valori… defecte. Altfel nu pot sa înțeleg de ce fetele tinere și frumoase din ziua de azi nu se bucură de frumusețea și tinerețea lor și caută să arate toate la fel, torturându-se în fel și chip ca să pară ca scose din același tipar de bisturiu… Nu înțeleg unde a dispărut naturalețea și de ce la toate proporția de artificial din corp atârnă tot mai greu în detrimentul celei de natural. De ce din 10, 8 nu mai au gene, unghii și buze proprii? De ce atunci când mergi pe stradă te ,,lovesc” în ochi, tocmai de pe trotuarul de vizavi, formele exagerate, lipite hâd pe chipurile și pe trupurile acestor ființe, chinuite de visul replicării unui tipar închipuit de un arhitect al grotescului? Proporția fetelor tinere care mai arată cât de cât normal și natural a ajuns atât de mică, încât am ajuns să cred că persoanele din generația mea o să rămână ultimele relicve din această specie, nepoluate de artificial. Bine! Sunt destule și de vârsta mea care nu acceptă înaintarea firească în vârstă și caută tot felul de tehnici de a păcăli calendarul vieții, dar până la urmă se păcălesc doar pe sine și ajung să arate ca niște caricaturi.
Dar, revenind la oaia noastră, adică eu, ce voiam eu să zic, în pragul ultimului 3 din carieră… este că mă simt tihnită, împlinită, fericită! Desigur, întotdeauna există loc de mai bine, dar cumva trăiesc cu senzația că acesta este momentul cel mai înalt de conștientizare al împlinirii și fericirii de până acum și nu pot să sper decât că și de aici înainte voi păstra același trend ascendent în gânduri, trăiri și simțiri. Cred că este o etapa foarte frumoasă din viața, cea pe care o parcurg acum și spun asta mai ales pentru faptul că și fetele mele sunt suficient de mari acum încât să ne bucurăm de atât de multe clipe minunate petrecute împreună. Au crescut suficient cât să aprecieze călătoriile, plimbările și activitățile de care ne putem bucura împreună. Totodată sunt la vârsta suficient de fragedă la care încă își doresc să petreacă mai mult timp cu familia, decât cu cei apropiați de vârsta lor (când le zic eu că sunt ,,babă sau bătrână” se supără și zic că nu e adevărat… deci, cumva, n-au ajuns încă în punctul ăla de care ziceam eu la început în care să considere orice persoană trecută de 20 de ani, boșoroagă). Sunt conștientă că va urma și acea etapă, în care își vor dori să fie mai mult timp alături de cei de-o vârstă cu ele, decât să stea cu a lor mamă. Însă, ACUM, în acest moment prezent, eu mă bucur cel mai mult de modul în care ne petrecem timpul ÎMPREUNĂ. Ieșim des la plimbări, cu bicicletele sau pe jos, în călătorii în țări străine sau în excursii prin plaiurile natale. Ne bucurăm de weekendurile în care suntem doar noi și încă mai putem lenevi în același pat toate trei, când ne trezim dimineața sau când ne uităm la același film și crănțănim popcorn pe canapea, în sufragerie. Încă nu fug de îmbrățișările materne, ba chiar le caută în fața porții, când le las dimineața la școală. Încă se aruncă în brațele mele sau mă călăresc, la propriu, căutând să se cuibărească la pieptul meu, una mai capră decât cealaltă (mai ales Eva care mai are nițel și împlinește 10 ani, dar care deja îmi poartă încălțările și hainele și este aproape cât mine de înaltă).
De aceea zic, că așa mă bucur de acest prezent, parcă mai mult ca niciodată, conștientă fiind de viitor și totodată de cât de mult o să prețuiesc chipul amintirii acestui prezent, când se va fi transformat deja în trecut… De aceea, fie el ultimul 3, primul 4 sau oricare următoare etapă mai mult sau mai puțin consecutivă, cred că cel mai important este să pui fericirea în momentul prezent! Așadar, sunt tare recunoscătoare pentru viața asta cu tot șirul ei de bune sau rele, care totuși m-a adus AICI, ACUM!
Mă uit la ea! O privesc și practic văd cum crește, sub ochii mei. Boțul de om de acum 9 ani aproape că s-a transformat într-o adolescentă. Nu știu cum și când am clipit si a ajuns de la mersul de-a busilea la a fi aproape cât mine de înaltă… Nu mai spun că deja îmi poartă hainele si încălțările, iar de la anul cred că ce port eu îi va fi rămas deja mic, ei. Mă bucur când văd că încă se copilărește si încă îi mai plac jucăriile (doar Lego-ul, mai bine zis) și mă îngrijorez când îmi spune că vrea haine de la Zara, că îi dorește blugi evazați sau încălțăminte cu platformă. Practic Stiu că etapa asta este normală, dar a venit parcă prea repede.
Mi-e dor să fie mică, pufoasă si să încapă toată între două brațe de-ale mele! Mi-e dor să mai doarmă pe pieptul meu și să îi simt respirația reglându-se pe ritmul bătăilor inimii mele! Mi-e dor să o mai plimb în Manduca! Mi-e dor să-și mai dorească să umble îmbrăcată în rochie de prințesă prin tot Disneyland-ul și prin tot Parisul! Aș vrea să repetăm experiența asta și promit că n-o s-o mai cert și n-o să-mi mai pese dacă se uită lumea ciudat la ea și la noi, pe stilul ce caută Rapunzel cu metroul prin Paris?
Să mai spun și că săptămâna trecută a fost plecată în prima tabără din viața ei si că am stat cu inima cât un purice de grija și de dorul ei, iar ei i-a plăcut atât de mult, încât abia așteaptă să plece din nou? O simt așa ca pe un pui căruia deja i-au crescut aripile și care vrea să zboare din ce în ce mai sus și mai departe de cuib, din ce în ce mai independent…
De când nu am mai scris, a mai trecut un an. Nu știu cum, că zilele trec atât de repede și deși alerg continuu, ca la un maraton fără linie de sosire, la final pare că nici de la start n-am plecat. Cine spune că s-a scurtat timpul, mare dreptate are!
Astăzi se sărbătoresc un număr de ani, paremi-se că 171, de când s-a născut marele poet Mihai Eminescu. Eu nu mă simt nicicum creativă azi, inspirația mea în materie de scris, este la un nivel foarte scăzut, așa, ca de ianuarie. În general, ianuarie, din punctul meu de vedere este o lună tare tristă. Cu toate acestea, de trei ianuarii încoace (cu cea actuală inclusă în pachet), de când am început să schiez, în sfârsit are și luna asta cât de cât un sens. Acum este suficient de ianuarie și de frig, încât să fie ceva zăpadă de schiat. Este suficient de mijlocul lunii, încât să se fi terminat și vacanța de iarnă a copiilor și sărbătorile moldovenilor pe rit vechi și toate cele. Asta înseamnă că ar trebui să fie condiții ideale pentru schiat. Adică să nu mai fie așa aglomerat, în timpul săptămânii, la schi, cum a fost în timpul vacanței. În realitate însă… am fost ieri la schi, într-o zi de joi și după cum se poate vedea în poza de mai sus, era cam „măcelărie”. Coadă la gondole, coadă la telescaun, coadă la telecabină. Cică pandemie, cică distanțare socială. Unde? Nu stiu! Probabil că doar în cuget și-n simțiri… În rest, ce-mi doresc eu mie, dragă Românie… respectiv, să mai stea oamenii pe la ,,cășile” lor sau să plece în alte țări de soare pline… momentan nu este posibil. Ce să facem? Mai așteptăm! Că vorba aia, peste două săptămâni iar începe vacanța (de atâta școală la copii), nu de alta, dar din septembrie încoace, de când a început anul academic, se spetesc nevoie mare și copiii și profesorii cu școala și au mare nevoie de vacanțe lungi și dese. Ca să nu-i atace coviduț! Școlile închise de atâtea luni, nu de alta, dar la covid devii vulnerabil doar dacă îți forțezi mintea și te găsește în mijlocul actului academic. Dacă ești în vacanță sau în tabără, nici vorbă! Lu’ covidel îi place de tine ,,decât” dacă ești studios. Dacă ești în vacanță, într-o relaxare totală, te lasă în pace! Zice, lasă-l mah pe-asta, că, săracu’ e pus pe distracție. Nu mă bag peste el! Aștept să meargă la școală, fi-i-ar ceapa lui de învățat!
In rest, turismul merge, anul trece, valabil și pentru profesori, vacanța trece, leafa merge și la cât mai multe vacanțe de la work from home și homeschooling. Eventual, cum am văzut că se practică, să intre și două-trei sporuri de condiții de muncă în mediu de risc, că doar e foarte enervat și muncitul ăsta de acasă. E clar! Cum ar spune cântecul “nu am chef azi, n-am chef de nimic!” Aș avea chef, aș avea chef, aș avea chef… de schiat, dar e prea aglomerat…și e de…hahat! Așa că mai bine îl sărbătoresc pe Eminescu și bat câmpii aici, în cinstea lui.
De când am luat contact cu școala, la vârsta de aproximativ 7 ani, de atunci încolo mi se pare ca toată viața este o școală și că nu depășim niciodată statutul de elevi, căci vorba aceea, ,,omul cât trăiește învață”. Dincolo, însă, de latura educativă a vieții, de acumularea permanentă de informații și cunoștințe, eu când spun ca viața este ca o școală, mă refer mai ales la celalte aspecte, respectiv la cele sociale și relaționale. Pentru că relațiile interumane și felul în care ne raportăm la viață, par să nu părăsească niciodată ,,sala de clasă”. În sfera profesională sau muncitorească, după caz, este exact ca la școală. Întodeauna este unul de la care ai câte ceva de învățat (valabil și în cazul învațăturilor ,,așa nu”), ca de la un profesor. Alții sunt colegii care vin cu temele nefăcute și copiază, apoi sunt cei care vor mereu să stea în prima bancă, să se facă remarcați și să aibă 10 pe linie sau să urce câte 2-3 trepte de-odată în ierarhie.
Vremurile pe care le trăim, în prezent, îmi dau senzația că toți cei care au copii de școală sunt cumva de două ori repetenți: o data pentru că au ajuns să repete școala alături de propriii copii și a doua oară, că rămân muuuult în urmă la capitolul viață social sau viață de nepărinți. Bieții părinți, care mai de care, sunt experți în asistarea copiilor în timpul școlii on-line devenind ,,personal assistant-i” cu normă întreagă. Multitasking-ul va umple și va rescrie multe CV-uri în anii 2020-2021 (sper ca nu și mai departe de acest interval), pentru că acum cei care au copii sunt și părinți și profesori si meditatori și, și, și… Acum, nu numai că își ajută copiii la teme, dar îi ajută și în timpul orelor, devenind asistenții propriilor copii. Atât sunt de ciudate, din punctul meu de vedere, vremurile pe care le trăim, încât îmi doresc din tot sufletul ca ele să nu devină, de fapt, normalitatea. Școala on-line, work from home, în definitiv, toată viața ajunge să se desfășoare preponderent on-line și/sau virtual. Interacțiunea umană este din ce în ce mai limitată și mai îngrădită. Dacă măcar noi cei care am fost copii sau adolescenți înainte de era virtuală a internetului, am mai apucat cât de cât să ne facem o idee despre ce înseamnă viață autentică, cu experiențe adevarate, cu julituri, cu râsete, plânsete, îmbrățisări, atingeri și pupături, cu ,,bisericuțe” sau gașcă de prieteni, la școală sau la servici, cei care abia acum iau contact cu școala, mi-e teamă că își vor forma o cu totul altă impresie despre școală și despre viață. Pentru că on-line nu poți să te bucuri nici de 10% din ceea ce înseamnă viața reală.
Am ajuns cu toții să fim doar niște ,,avatare”, care nici măcar nu mai seamană cu modelul care a stat la baza creării lor… Parinții sunt în permaneță în on-line, în paralel pentru propriul job, cât și pentru asistența la școală a copiilor din dotare. Înainte ne plângeam că cei mici petrec prea mult timp în fața computerelor, acum s-a ajuns în situația în care sunt și încurajați să facă asta. Interacțiunea socială a ajuns să se rezume exclusiv la mediul virtual. Oare cât va mai dura starea asta, nu de urgență, nu de alertă, ci de IREALITATE, ca să nu zic de imbecilitate? Oare vom ajunge cu toții sclavii acestei ,,noi realități”? Eu refuz să cred acest lucru și cu siguranță nu mă voi putea adapta, dacă vom rămâne permanent captivi în on-line…
Pentru mine, școala a fost o experiență reală, frumoasă și a continuat să fie astfel pe tot parcursul vieții. Nu îmi place școala on-line, deloc! La fel, viața profesională îmi place să o traiesc in mediul real, dedicat acestui tip de activitate. Nu îmi place să lucrez de acasă, in pijamale sau haine de casă, cu laptopul în brațe. Acest mod de lucru îmi dă senzația de viață pusă în convaleșcență sau arest la domiciliu.
Mie mi-a plăcut mult la școală, pentru că acolo am învățat în primul rând să socializez, dincolo de actul eductiv sau ori altceva se mai învață la școală! Pentru că trăirile alea, de copil, la școală nu se uită niciodată, pentru că ele modelează și definesc, alătui de familie, adultul de mai târziu.
So if “life is a school where you learn to remember what your soul already knows…” (author unknown), how come I can’t remember times like these we live right now? And how come my soul doesn’t adjust to them. Maybe because it knows everything’s wrong…maybe we woke up on the wrong side of the bed 🙁
Primul articol, de pe acest site, pare mai greu de scris decât orice! Pentru că este la început de drum, ca atunci când te așteaptă o călatorie lungă, un munte abrupt de urcat și deși te simți apt și cu rucsacul pregătit…nu știi totusi de unde să începi și ce vei găsi pe drum… Pentru că ar trebui să fie important! Pentru că e PRIMUL! Dar, cumva nu e nici primul, pentru că înainte l-am scris pe cel din rubrica ,,despre mine” și nu știu nici cât de ,,meaningful” va fi, dar promit să mă străduiesc! Pentru că prezentul va fi, de fapt, trecut, în viitor, când va fi din nou prezent! E ok, nici eu nu am înteles ce am vrut sa zic… Poate doar că, DA, acesta este primul articol de pe acest site și este primul deoarece m-am hotarat să public site-ul astazi, ca sa fie în sincron cu ,,lansarea” mea, care a avut loc în urma cu fix 36 de ani.
Nu știu dacă acum 36 de ani, când m-am născut am plâns de bună voie s-au am primit tradiționala palmă la fund, ca să iau avânt și totodată să îmi fac antrenamentul pentru restul palmelor, ce aveau să vină pe parcursul vieții, dar, în mod cert, pentru site, acest articol reprezintă ,,palma la fund” în chip de avânt. Dorința de a scrie a mocnit și s-a manifestat permanent în viața mea, însă, așa cum am mai spus și în descrierea propriei persoane, m-am apucat de scris pe acest site, de dragul scrisului și de dragul meu, pentru că, de ce nu, uneori este bine să te mai iubești și singur. Pentru mine, scrisul este terapeutic, este ca o confesiune și o împăcare cu propria-mi persoană. Totodată, mi se pare că a scrie și a-ți consemna amintirile undeva, este benefic, în detrimentul uitării sau în detrimentul Alszheimer-ului, spre exemplu. Uneori, mi-aș dori să existe un mecanism care să facă posibilă înregistrarea tututor gândurilor și trăirilor, să le ,,îmborcăneze” undeva, într-un recipient la care să apelezi când îți este ,,foame” de amintiri (cum era pensivul lui Dumbledore din Harry Potter – pentru cunoscatori). În lipsa acestui mecanism, scrisul rămâne cea mai la îndemână metodă ,,second hand” (oricât de pleonastic ar suna) de a conserva amintiri și trăiri, astfel încâ să le și împachetezi frumos. Câte gânduri, trăiri sau idei mărețe nu sunt oare jertfite de-a lungul vieții unui om, pe altarul uitarii? Acum nu că prin scris s-ar putea păstra veridic toate, dar tot poate fi un bun colac de salvare, pentru o mică parte dintre ele…
Se spune că ,,mai intai a fost Cuvantul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” Apoi, lângă cuvânt a apărut iubirea și cred ca la unii ea se manifestă prin scris. Cam așa se rezumă și la mine plăcerea și dorința de a scrie, așa că la început și înainte de orice, îmi motivez existența acestui site, mie însămi, prin dorința de fi mai întai cuvintele, care sa îmi povestească în viitorul prezent despre iubirea trecută a vieții. Așadar, scriu penru a-mi aduce aminte, scriu pentru că îmi face bine, scriu pentru că scrisul este cel mai fin și răbdător ,,ascultator”, cea mai eficientă terapie, cel mai eficient și mai accesibil terapeut al sufletului, în ceea ce ma privește. Nu în ultimul rând, scriu pentru a nu uita și pentru a mă vindeca!
Si daca tot vorbeam de lucruri pe care îmi doresc să le scriu, ca să nu le uit, pentru că proverbul spune că ,,verba volant, scripta manent”, iată vorba care mi-a rămas în cap de la fi-mea a’ mică, în urmă cu câteva zile și pe care vreau să o păstrez aici, în chip de cadou pentru mai târziu: ,,mami, te iubesc dintotdeauna!” Nu-i așa că scrisul este minunat, când poți să înmagazinezi prin intermediul lui, asemenea amintiri?
