Mă uit la ea! O privesc și practic văd cum crește, sub ochii mei. Boțul de om de acum 9 ani aproape că s-a transformat într-o adolescentă. Nu știu cum și când am clipit si a ajuns de la mersul de-a busilea la a fi aproape cât mine de înaltă… Nu mai spun că deja îmi poartă hainele si încălțările, iar de la anul cred că ce port eu îi va fi rămas deja mic, ei. Mă bucur când văd că încă se copilărește si încă îi mai plac jucăriile (doar Lego-ul, mai bine zis) și mă îngrijorez când îmi spune că vrea haine de la Zara, că îi dorește blugi evazați sau încălțăminte cu platformă. Practic Stiu că etapa asta este normală, dar a venit parcă prea repede.
Mi-e dor să fie mică, pufoasă si să încapă toată între două brațe de-ale mele! Mi-e dor să mai doarmă pe pieptul meu și să îi simt respirația reglându-se pe ritmul bătăilor inimii mele! Mi-e dor să o mai plimb în Manduca! Mi-e dor să-și mai dorească să umble îmbrăcată în rochie de prințesă prin tot Disneyland-ul și prin tot Parisul! Aș vrea să repetăm experiența asta și promit că n-o s-o mai cert și n-o să-mi mai pese dacă se uită lumea ciudat la ea și la noi, pe stilul ce caută Rapunzel cu metroul prin Paris?
Să mai spun și că săptămâna trecută a fost plecată în prima tabără din viața ei si că am stat cu inima cât un purice de grija și de dorul ei, iar ei i-a plăcut atât de mult, încât abia așteaptă să plece din nou? O simt așa ca pe un pui căruia deja i-au crescut aripile și care vrea să zboare din ce în ce mai sus și mai departe de cuib, din ce în ce mai independent…
