În această perioadă a anului, când, culmea, magia Sărbătorilor ar fi trebuit, în mod normal, să mă pătrundă ca pe carnea de vită bine făcută… eu am rămas „în sânge”. Adică nu tu magie, nu tu poveste, nimic! Nu știu ce-i cu mine, dar fix zilele astea sunt mai scârbită de ce văd în jurul meu, decât de obicei. Mai ales că a trecut deja Crăciunul, care, din punctul meu de vedere este singura sărbătoare acoperită cu ,,praf magic de stele”, din perioada asta. Întotdeauna mi-a plăcut Crăciunul și povestea pe care o aduce o dată cu el, nu pentru că mă cheamă și Cristina (mai ales că niciodată nu am sărbătorit treaba asta), ci pentru că este magic prin ceea ce reprezintă… Evocă nașterea unui prunc (pruncii sunt preferații mei, din toată lumea asta), îmi aduce aminte de copilarie, făcându-mă să mă simt, din nou, copil, prin emoția vie pe care o trăiesc alături de copiii mei. Totodată, întotdeauna mi-a plăcut mai mult să ofer cadouri decât să primesc, iar Crăciunul îmi oferă ocazia oferitului, ca să zic așa… la pachet cu ideea că toți ar trebui să fim mai buni și mai darnici. Dacă nu reușim tot timpul anului, măcar în preajma Crăciunului, vorba reclamei ,,de Crăciun, fii mai bun…fii adevărat!”
Revenind, cum Crăciunul tocmai a trecut, pentru mine și magia s-a terminat o dată cu el, s-a stins ca lumina de la un bec vechi, care face “poc!”, când se arde. Ca si cum nu era de ajuns faptul că, în ultimul timp, Crăciunul a devenit atât de comercial, încât îsi pierde din ce în ce mai mult semnificația și magia, după ce trece Crăciunul, pac, vine Revelionul! Mie, personal, nu mi-a plăcut această sărbătoare, cred că, niciodată. Poate doar cand eram mică avea un sens, și anume acela că puteam sta mai mult trează noaptea și era…lumină. De obicei, de Revelion, aveai ce vedea la televizor și mergea și curentul (măcar la sfârșit de an, ca să nu zic o dată pe an sau din an în Paște), căci înainte de ’89, se întampla adesea să nu fie curent, gaze, apă etc. Lipsa curentului sau a gazelor aveau farmecul lor, prin statul în casă la lumina lumânării sau prin încălzitul mâncării la spirtiera improvizată de bunici din conserve (dar astea sunt povești pentru altă dată).
Acum, însă, mai recent, de la maturitate încolo, nu îmi mai place deloc Revelionul! Mi se pare o prostie, prin însăși semnificația sa, celebrarea faptului că a mai trecut un an. O aiureală, o noapte ca oricare alta! Cel mai potrivit lucru pe care îl poți face în noaptea de Revelion este să dormi, asta dacă poți ignora gălăgia, pocnitorile, bombele și artificiile de la miezul nopții. Dar nu insist prea mult asupra Revelionului, că deja divaghez de la subiect. Am menționat Revelionul, doar pentru că, de trei ani, de când locuiesc în Poiana Brașov, am început să detest și mai tare Revelionul. De ce? Pentru că, după ce trece Crăciunul, în Poiana Brașov, în „cinstea” Revelionului se varsă râuri nesfârșite de… cum să le spun? Dacă le-aș spune „giboni” sau „ciropiteci” aș jigni aceste specii din regnul animal și nu aș vrea să fac asta, pentru că, în general, am tot respectul față de animale. Deci cum să îi numesc? Chiar nu știu! Niște creaturi lipsite de sens, scop și mai ales bun simț. Și toate ca toate, dar cel mai tare mă sochează ELE: generația Barbie, clonate după copia nereușită a celebrei păpuși. La orice distanță ai fi de ele, te izbesc în retina buzele super umflate si conturate, care pe mine mă duc cu gândul la niște pompe de desfundat scurgeri și sprâncenele tatuate, care par mai degrabă desenate cu markerul. Sprâncenele alea, ca niște lipitori agătațe, fără voia lor pe mutrele individelor… Cum este posibil ca niște ființe să se urâțească, benevol, în halul ăsta și să mai plătească și bani pentru treaba asta??? Culmea că ele sunt si mândre nevoie de mare, de felul în care arată, căci toate sunt selfie-iste sau terorizante de parteneri din dotare, parteneri, care presupun, că la rândul lor le apreciază hidoșenia tunată, că altfel nu le-ar fi parteneri. Care mai de care zâmbesc penibil către obiectiv, ca apoi să umple social media de buze, sprâncene și pomeți, că deh, măcar în spațiul virtual să se vadă investiția în facelift, dacă în viața reală return of investment e pus la pământ, din cauza obligativității de purtare a măștilor de protecție împotriva covid. Și oricât mă enervau măștile astea la început, am ajuns să le apreciez, căci ele te protejează și de covid, dar cel mai mult te apără de poluarea vizuală cu buze. Este SF, nu credeam să ajung vreodată să trăiesc astfel de vremuri, în care majoritatea femeilor sau puștoaicelor sunt ,,tunate” în asemenea hal. Mă gândesc cu groază către ce ne îndreptăm, căci de la unghii, gene, buze, sâni, pomeți, piele, tâmple, fese, orice, toate se încadrează de fapt la life in plastic, singura problemă fiind că it’s not at all fantastic!!! Am două fete și sper să nu le prindă vreodată, în viața lor, trendul ăsta. Eu ca părinte nu aș investi niciodată în așa ceva, deși știu că sunt, în ziua de azi foarte multe fete de 16-25 de ani (panelul poate varia mult în ambele direcții), sponsorizate de părinți pentru operații estetice, silicoane, botoxuri, extensii, unghii, gene etc. Mă depășește total ideea și nu înțeleg cum părinții pot susține, în felul ăsta, deteriorarea fizică și psihică a propriilor odrasle, motivând că în felul ăsta le ajută să își crească încrederea în sine. Sincer, de banii respectivi, ești mult mai câștigat cu ceva sedințe de terapie, la psiholog.
Mă sperie societatea în care trăim din ce în ce mai rău și mă gândesc cu îngrijorare la societatea în care vor trăi fetele mele. Cum să te mai miri că tinerii, din ziua de azi, suferă, în masă, de depresie, când parinții sunt cei care sponsorizează și întrețin starea de depresie, aruncând cu bani în propriile odrasle, cu BMW-uri Ferrari-uri etc. drept cadou de majorat sau cadou de carnet de șofer, operații estetice și eventual bani de droguri. Normal că respectivii, primind ,,pe tavă” tot ce își doresc sau tot ce nici măcar nu își imaginează că își doresc, devin blazați, plictisiți, deprimați, nimic nemaisatisfăcându-i, de ajung, săracii, să tragă droguri că să aibă senzația că trăiesc și că sunt fericiți.
Cel mai trist, în acest context, este ca originala Barbie, deși din plastic, chiar avea ,,o viață” fantastică, spre deosebire de clonele și surogatele din ziua de azi. Singurul lucru, la fel de autentic ca la varianta originală, cred că este creierul, căci și acela pare a fi tot din plastic, din păcate, la tot mai mulți reprezentanți sau reprezentante ale acestei generații…
