În ultima perioadă nu prea am mai apucat să scriu, pentru că tot timpul meu a fost împărțit între alergătura cotidiană cu copiii, job și amenajări…interioare. Când spun ,,amenajări interioare” nu sunt deloc metaforică și nu mă refer la introspecții, meditații sau ceva atât de popular, în ultimul timp, precum ,,rezoluțiile de sfârșit de an” sau ceva asemantător. NU! Eu când spun ,,amenajări interioare” mă refer la cărat mobilă veche, șmotruit prin toată casa, montat cu cele două mâini ale mele și ale altora (și, pe alocuri, când a fost nevoie și câte un picior) mobilă, șurubel cu șurubel, așezat noua mobilă și mai ales, ce ,,îmi place mie mai mult și mai mult”, așezat haine în dulapuri și sertare, timp de câteva zile în șir. Cam așa au arătat ultimele mele două săptămâni, iar înainte de aceste două săptămâni de început de an, au fost cele două săptămâni marcate de sfârșitul de an, Sărbători, aglomerație și încununate din belșug cu muci, viroze, tuse și alte astfel de ,,minunății”. Deci, cumva, pare foarte firesc că n-am avut timp absolut deloc și de ,,amenajari interioare” pentru persoana mea, adică n-am avut timp nici să-mi ascult gândurile din cap, darămite să le mai și aștern pe foaie… Ce contează cel mai mult, este că per total, neavând totuși timp să analizez lucrurile în profunzime, mă simt fericită și împlinită. Oricum, am eu o vorbă încărcată cu o nuanță de oarecare ironie și mereu o spun, repectiv ,,fericiți cei ce n-au timp să se plictisească”, cu aluzie la faptul că cei care se confruntă cu depresia, au prea mult timp liber… Practic dacă n-ai nicio secundă să stai să te plictisești sau să te gândești, clar n-ai timp nici să intri in depresie… cel puțin la mine așa funcționează. Probabil că de aceea se și recomandă munca fizică celor care au probleme de natură…psihică.
Dar, să revenim la oile noastre sau la ,,amenajările noastre interioare”. 😊 Așa cum spuneam, am început acest an, în forță, nu doar la figurat ci și la propriu, pentru că Eva și-a dorit să îi amenajăm camera ei, în care să doarmă și să își petreacă timp singură. La cei 7 ani și jumătate ai ei, chiar cred că a fost și este, în continuare, un pas foarte important pe care a ales să îl facă. Oricum, această etapă din viața ei a venit la pachet și cu alte preocupări, despre care voi scrie cu o altă ocazie (de-alea cu ,,mi-a zis X la școală că sexy înseamnă și că sex înseamnă și că etc. și etc., motiv pentru care acum citesc această carte:
iar ei i-am cumpărat, a citit-o și am discutat despre ea, această carte:
Legat de amenajarea camerei, am avut noroc că a existat suficient spațiu, aici, în Poiană, unde am putut face asta. Atât la București, cât și aici, până în prezent, ambele fete au dormit cu mine. La București aveau camera/dormitorul lor, dar tot cu mine dormeau. Aici nu aveau un dormitor al lor ci un dormitor al nostru, unde ele dormeau cu mine. Acum au și aici un dormitor și o cameră doar a lor, unde, deocamdată doarme doar Eva, singură, Thea dormind, încă, în aceeași cameră cu mine, dar în patul ei. Amenajarea camerei a durat, în total, cam două săptămâni. Întâi am comandat mobila, care a venit încă de anul trecut și pe care am depozitat-o într-o camera, așteptând momentul în care aveam unde să o montăm. Apoi a trebuit să golim una din camerele de la ultimul etaj și să cărăm de acolo toată mobila antică și vai de ea, care se afla în această casă. Apoi a trebuit să facem curat după toată cărătura, apoi să montăm noua mobilă, apoi din nou curat post montare și în cele din urmă să așezăm lucrurile în noua mobilă. După o ultimă tură de curățenie pot spune că, în sfârșit, simt că e totul ok și am sentimentul ăla de a respira ușurată că ce bine și ce ordine și ce frumos este în noua cameră. Aproape că, pentru prima data în ultimii 5 ani, aș putea spune că încep să mă simt ,,ca acasă” în această casă din Poiană… Să sperăm că, o dată cu înfiriparea acestui sentiment al meu nu va trebui să ne mutăm subit, din nou și de aici, pentru că de prin 2009 încoace, pare că suntem atinși de această ,,profeție”: cum amenajăm/renovăm o casă/apartament, cum trebuie să ne și mutăm. În ultimii acești 13 ani (poftim noroc!) am amenajat 3 apartamente și după ne-am mutat. Acum am amenajat această casă, care nu este a noastră, care este foarte veche și are nevoie de foarte multe renovări și îmbunătățiri, dar nefiind a noastră ne-am ferit să investim în ea. Iată că, în cele din urmă, am făcut ceva investiții, deloc ieftine (în ziua de azi nici mobila de la Lidl sau Ikea nu mai este ieftină). Sper ca acest lucru să nu fie, din nou, un trigger care să declanșeze o nouă mutare, pentru că sincer, nu mai suport! Am și zis că nu mai vreau să mă mut decât cu condiția ca următoarea mutare să fie într-o casă pe pământ, cu curte și priveliște spre munți, casă care să fie proprietatea noastră, în județul Brașov, că în București avem apartamentul nostru, frumos și cu trudă amenajat, care stă… gol. M-am săturat, până peste cap, de mutări și amenajări! Vreau să rămân doar cu alergătura cotidiană, care nici aia nu e puțină, absolut deloc! Mai nou după ce că fac drumul Poienii să le iau de la grădi și școală, îl mai fac și ca să le duc fie la balet, fie la gimanstică ritmică, fie la dentist, fie la schi, fie la și fie la, astfel că am ajuns să am, nici eu nu mai știu câte joburi, bine-nțeles neplătite, în afară de cel clasic de la care nici nu sper să îmi mai apuc pensia…😊
O dată cu amenajarea camerei Evei m-am trezit că mă confrunt și cu niște mixt feelings… Pentru că, deși m-am bucurat de mutarea Evei ,,la” camera ei, acest eveniment m-a făcut totuși să realizez cu o ușoară teamă și cu o panică ceva mai mare că a crescut și că începe să își dorească să se desprindă de mine… Când mă așez noaptea în pat, lângă soră-sa și văd patul ei din cameră, rămas gol, mi se pune un nod în gât. Deși știu că este în aceeași casă cu mine, la doar un etaj distanță, îmi este, totuși, greu să accept că nu mai este la o aruncătură de braț distanță de mine și că nu o mai pot privi după ce adoarme… Pentru mine, cel mai minunat și savuros moment al zilei este să le privesc chipurile angelice seara, după ce adorm. Acela este momentul cu cea mai intensă plenitutdine din viața mea, momentul în care mă simt, ca într-o rugăciune, recunoscătoare pentru tot ceea ce sunt și pentru tot ceea ce am primit! Așa că, acum îmi e puțin mai greu să îi spun noapte bună, să o pup, să o îmbrățișez și să o las singură în camera ei. Știu! Așa sunt eu mai ,,defectă”, poate, decât alte mame și când spun asta chiar nu vreau să judec pe nimeni (nici măcar pe mine, pentru că am atâtea alte ocazii să fac asta). Știu că sunt copii care dorm singuri în camerele lor de când se nasc și există studii care spun că așa e cel mai bine, precum există și studii conform cărora cosleeping-ul ar fi mai sănătos. Eu, însă, nu m-am bazat atât de mult pe studii în viața mea de părinte, ci mai ales pe instinct și pe ceea ce am simțit. Și, în continuare, cred, cu tărie, că a fi mama este mai mult și mai mult despre a fi și despre a simți! Încă de când iei decizia de a deveni mama, cred că cel mai bine este să o iei sau nu, strict dacă SIMȚI să faci asta. Deci clar, pentru mine, a fi mama este despre a simți din adâncul ființei tale cum țâșnește un izvor de iubire, care vrea să iasă afară și să se reverse necontenit și necondiționat către o ființă care nu îți aparține, dar căreia îi vei aparține pe veci…
Așadar, da, sunt plină de mixed feelings legate de mutarea Evei ,,la” camera ei! Recunoștință pentru că a ajuns la etapa asta, bucurie că e curajoasă și doarme singură acolo, chiar dacă știu sigur că uneori, mai ales atunci când visează urât, ar avea nevoie să îi fiu alături, panică pentru că uneori mă trezesc noapte și mă acomodez greu cu gândul că nu e și ea lângă mine, dor de clipele când era bebelaș, clipe care au zburat atât de repede… Și uite așa nici nu aș putea să enumăr sau să identific foarte clar tot ceea ce simt sau toate trăirile mele, legate de mutarea ei. În mod clar, încă savurez momentele cu Thea, care doarme tot cu mine în cameră. Deși mă trezește des, peste noapte și uneori mă supăr pe ea că ziua sunt zombie și nu mă lasă nopțile să dorm, totuși mă bucur că la 5 ani, ea e încă mică și îi place să se cocoloseașscă sub pătură, în căldura brațelor mele și că ăsta e primul lucru pe care îl face, dimineața când se trezește (dar și noaptea când se trezșete și se urcă peste mine în pat, mai îmi aplică câte un cot sau câte un călcâi, strategic, între ochi sau în moalele capului, iar dacă dorm pe burtă se urcă în spatele meu ca un rucsac…cineva știe că duc dorul drumețiilor cu rucsacul în spate 🙂 ). Se pare că după atâția ani de mămicie am învățat să savurez fiecare moment! Chiar dacă uneori mă plâng sau am senzația că parcă mi-ar cam veni să îmi iau câmpii pentru că nu am deloc timp și de ,,eu cu mine”, totuși, am înțeles cât de repede trec toate astea și cât de imposibil de revenit la aceste momente va fi, indiferent de cât de intens și dureros va fi dorul de ele… peste ani și ani..