(NICI MĂCAR POZA NU A VRUT SĂ SE ÎNCARCE LA POSTAREA ASTA! E DE LA “BUCURIE”! DECI AICI TREBUIE SĂ VĂ IMAGINAȚI O POZĂ PĂ “BUCURIE”
Povesteam în postarea trecută despre acest an care a fost foarte încărcat pentru noi, din punct de vedere al provocărilor pe zona de sănătate… Ei, se pare că încheiem anul în aceeași tonalitate. Astăzi, 27 decembrie, în mod normal ar fi trebuit să povestesc despre capitolul cu plimbarea din luna octombrie în Spania, dar până să ajung acolo trebuie să menționez că și aceste ultime zile din anul 2024 ne-au fost și ne sunt pline, din nou, de “bucurii” de-astea legate de sănătate. Astfel, exact ca în romanul circular “Ion” (cine știe, cunoaște), dacă anul trecut în decembrie început cu boli se pare că anul ăsta îl încheiem, în decembrie, tot așa. Din fericire, anul ăsta a fost prima data după mulți ani când am reușit să îi serbăm ziua Theei, chiar de ziua ei pe 7 decembrie. Așadar, anul ăsta nu a mai fost bolnavă de ziua ei. A apucat să se bucure, frumos, de împlinirea celor 8 ani, alături de sora ei și de două colege. Bucurie mare, bucurie, doar că fix în noapte de după ziua ei s-a trezit cu plânsete, dureri și usturimi. Nu o să intru în prea multe amănunte, că nu e genul de subiect pentru care să se bucure cineva de o relatare descriptivă. Cert este că anul ăsta, cadou de ziua ei s-a procopsit cu oxiuri! O maaaare bucurie! Ceva de vis! Speram să nu trăiesc vreodată așa ceva. De altfel eu nici acum nu înțeleg cum se face că mai există așa ceva. Suntem contemporani cu AI-ul, dar pe partea din dos… ne mănâncă viermii. Dar n-am ce să zic! Adevărul este că noi n-am ratat nimic. De când avem fetele la școala vieții Waldorf wanna be, în realitate hellsdorf, pe toate le-au adus de acolo. Păduchi, rujeole, gripe, acum și oxiuri. E pe dărnicie! La școala asta unde învață ele se găsesc de toate. Mai puțin săpun și apă caldă la baie, că doar fiind școala particulară și pe bani mulți, de une naiba așa ceva?
Revenind, cum spuneam, din 7 spre 8 decembrie am început să ne luptăm cu oxiurii. Ceva absolut de neuitat! Nopți în șir nedormite! Igienizare la maxim a casei! Munți întregi de haine, așternurturi și prosoape zilnic de spălat. O “minunăție”. Tratament preventiv pentru toată familia și sperăm că am scăpat și că nu mai repetăm episodul, deși am înțeles că se scapă foarte greu de acești paraziți și nu exclud varianta unei reluări, deși sper din tot sufletul să nu! În orice caz, până la episod în reluare de oxiuri să nu credeți că am stat degeaba. Nuuuuu! Nici vorbă! După ce a terminat Thea cu oxiurii, a început Eva cu febră, 5-7 zile la rând, panică mare, că streptococ, că gripă, că ce-o fi ce-o păți să nu ajungem iar în spital cu otite, sinuzite și celulite! Până la urmă a intrat pe tratament cu antibiotic și aparent este mai bine de câteva zile, însă, ca să nu ne plictisim și să zicem că avem și zile în care nu e nimeni din familie bolnav, ferească sfântul de așa ceva, m-a luat și pe mine ce a avut Eva! Durere în gât, febră, vai mămica mea, sunt praf, zici că am 80 de ani pe-un picior, abia pot să urc scările în casă. Deci, pe scurt, cu vorba de Crăciun fii mai bun, fii mai nu știu cum, eu am fost praf! 25 și 26 decembrie 2024, două zile pe care nu le voi uita în care mai mult am zăcut! Deci nici vorbă la noi de distracție, schi, săniuș, derdeluș și alte bucurii în ton cu sărbătorile de iarnă! Nu, noi am sărbătorit “clasic” cu ce ne pricepem noi mai bine. Și acum mă uit pe fereastră, afară ninge liniștit, în casă nu arde focul ci doar mocnește în suc propriu depresia mea că vorba cântecului “it’s the lost wonderful time of the year”, dar nu și în cazul nostru. Deși Poiana-i plină de oameni veniți să se bucure de sărbători și de zăpadă, de schi și săniuș, noi, deși locuim aici, nu facem nimic, doar stăm în casă, bolim și ne gândim cum alții de distrează și se bucură de vremea asta în locul nostru.
Nu pot decât să sper, că o dată cu terminarea anului ăsta să se termine și șirul ăsta infinit de boli pentru noi, să ne mai lase răgaz și de altceva că din 12 luni câte a avut anul ăsta, noi am avut maxim 3 luni în care să fim cu toții sănătoși, în rest am dus-o în șir, ba unul, ba altul, ba toți o dată. Așadar, te rog 2025, fii mai îngăduitor cu noi și adu-ne sănătate! Sănătoși să fim că la voioșie ne descurcăm de minune și singuri! Nu mai vreau să aud de boli și probleme de sănătate că la câte am avut în 2024 ne-a ajuns pana în 2100 și ceva!
(rezumat pe capitole, 12 luni în 2/3 capitole + 1 pentru proiecții… de viitor)
SALT spre NECUNOSCUT… din 2024 spre 2025…
A mai zburat un an… Suntem deja în decembrie 2024! Nu știu cum și când am clipit și încă un an se apropie de sfârșit… Măcar pot spune ca a fost un an bun, chiar daca începutul (sau primele 4-5 luni din el) a fost mai anevoios, din anumite puncte de vedere. Pe de altă parte, privind spre viitor, m-aș bucura daca și anul următor s-ar contura cel puțin la fel de frumos ca acesta…
Capitolul – Sănătate “presărate” cu de toate…
Cum spuneam 2024 a avut un start puțin zdruncinat pentru noi, moștenit pe… filiera sănătății din… filiera calității finalului lui 2023 (ce de aliterații și elucubrații!). Practic, anu trecut pe vremea asta fetele au avut rujeolă, boala copilăriei de care îmi era mie cel mai teamă (că vorba aia, de ce ți-e teamă de aia nu scapi). Rujeola/pojarul nu a fost atât de urată/urât pe cât mă așteptam eu și ambele fete au trecut cu bine și simultan peste. Deși perioada de incubație a acestei boli este de 1-2 săptămâni, ale mele au reușit să treacă prin boală efectiv simultan. Au început, au continuat și au terminat cu toate simptomele în același timp. Problema a fost că după această boală, nu au mai ratat nimic din ce a venit după. Eva a rămas sensibilă pe zona de ORL. Deși cu ea nu avusesem niciodată probleme de sănătate în cei zece ani ai săi, după rujeolă a rămas cu dureri de urechi și otite recurente. După ce au scăpat de rujeola din decembrie, în ianuarie s-au procopsit cu gripa A, care a fost mult mai urâtă decât rujeola, iar la Eva a degenerat din otită în sinuzită și din sinuzită în celulită orbitală. Celu…CE?!? Da, exact așa am reacționat și eu când am ajuns la urgențe la spitalul de copii cu ea, cu ochiul stâng umflat și vânat și după 6 ore de stat pe la camera de gardă, o tomografie și alte investigații am primit acest diagnostic oribil, după care a urmat o internare de 7 zile, cu tratament intravenos cu antibiotice și cortizon. A fost crunt, ne-am speriat foarte tare, riscurile la această boală sunt foarte mari. Din fericire a scăpat cu bine, însă, a rămas cu o sensibilitate pe zona de sinusuri și ORL și acum la fiecare ,,muc cel mic” devenim crispați… După rujeolă, otită, sinuzită și celulită orbitală, prin martie așa… a urmat pertusis-ul… supranumit și tusea celor 100 de zile… un fel de războiul rozelor al imunității șubrezite, care la mine s-a lăsat cu o coastă fracturată, pentru că de această dată, pe lângă copii am fost și eu afectată, ba chiar eu am început cu această minunată tuse. Am început în martie și am terminat prin mai, după ce în aprilie, după cum spuneam, de la atâta tuse mi s-a fracturat coasta 10, arc lateral stângă (conform radiografiei). Și uite așa am bifat și eu prima fractură din viața asta, nu că aș fi avut un target sau ceva… Fetele au tușit și ele cam 2 luni de fiecare… și uite așa, am încălecat pe-o șa și am plecat la final de aprilie cu tratamentele de tuse, toate trei după noi, în primul concediu din 2023, în Olanda. Și cred ca de bucuria concediului, cam atunci am pus punct eu și Eva la tuse și am scăpat de ea, iar Thea a pus doar punct și virgulă, ca ea, săraca, nu a scăpat de tuse decât prin iunie, când a venit vacanța și a scăpat și de mersul la școală.
Capitolul – “Leacuri băbești” pentru fericire – la călătorit să n-am oprire!
Și cum spuneam în capitolul anterior, ca să primim dezlegare la vindecare, am stat și-am chibzuit și la final de aprilie ne-am pornit pe călătorit și leac de vindecare în Olanda am găsit (se vede ca mi-au plăcut basmele românești când eram mică!). Am pornit cu mașina din Poiană, am poposit o noapte la Linz, în Austria apoi ne-am continuat drumul prin Germania și ne-am oprit pentru 3 nopți și 4 zile la Amsterdam. Pentru mine a fost a doua oară când am ajuns la Amsterdam în viața asta și mi-a plăcut și de data asta, ca și prima oară și cred că dacă m-aș mai duce tot la fel de mult m-aș bucura. Fetele și ele s-au bucurat să descopere acest oraș cu casele lui strâmbe, dar frumoase, desprinse parcă din povești, cu canalele și străduțele înguste, cu parcuri și muzee din belșug, cu waffe cu caramel, cu plimbări pe râul Amstel și cu muuuuulte, muuuuulte și foaaarte multe biciclete. Cel mai “bucuros” (nu-mi ajung ghilimelele ca s[p redau toaaată bucuria în acest caz) a fost Andrei. I-a plăcut atât de mult la Amsterdam, încât a zis ca nu ar mai călca niciodată în acest oraș, practic l-a făcut pereche cu Barcelona, ca și acolo s-a jurat că nu mai calcă. În apărarea lui, pot spune că am ajuns în Amsterdam de Ziua Regelui, pe 27 aprilie și că străzile erau inundate de muuult gunoi și de cetățeni portocalii foarte bine dispuși. Dar chiar și-așa mie mi-a plăcut și o să îmi placă mereu acel oraș. Și până la urmă ce să zic? Oamenii ăia chiar știu să se distreze! Ori asta ori își iubesc foarte mult regele și simt nevoia să se cinstească pe măsură, în numele lui. În orice caz, din punctul meu de vedere Amsterdam-ul rămâne un oraș foarte frumos, de vizitat cel puțin o dată în viață, cu sau fără copii, oricum ar fi ai ce să faci 😉 De altfel și fetelor le-a plăcut, am fost la Nemo Museum, ne-am plimbat pe străduțe și ne-am bucurat de atmosfera locală. În apropiere de Amsterdam am mai vizitat Keukenhof-ul – https://keukenhof.nl/en/ – parcul uriaș cu lalele și alte flori superbe. Acest parc, o experiență de neratat dacă te nimerești în zonă primăvara. A fost o splendoare și o încântare. Singura problemă, în cazul nostru, a fost că ne-am nimerit în zonă în perioada în care pe lângă ziua regelui, olandezii aveau și ceva vacanță de primăvară, astfel încât la fel ca și în Amsterdam și în parcul acesta era pliiiiin de lume, nu aveai loc să mergi pe alei sau pe pajiști. Nici la Zaanse Schans – https://www.dezaanseschans.nl/en/, Zaaandam – https://explorezaandam.com/zaandam-city-centre/ sau la Giethoorn – https://giethoornvillage.com – alte doua orășele/sătuce din apropierea Amsterdamului nu am scăpat de aglomerație, dar și aceste zone sunt absolut superbe, cu morile de vânt, cu canalele, casele și cu peisajele lor rurale, tipic olandeze.
După cele trei zile petrecute în Amsterdam am plecat mai departe spre Tilburg, pentru ca aveam bilete la Efteling, un parc de distracții senzațional din zonă. Cu toate ca ne-am cazat în zonă doar pentru Efteling am fost foarte încântați să descoperim atât Tilburgul cât și împrejurimile. Pe lângă Efteling, despre care spuneam mai sus și reiterez ca este un parc de distracții senzațional, foarte mare, cu muuuulte zone de poveste, comparativ cu Disneyland-ul ca mărime dacă nu chiar mai mare (nouă nu ne-a ajuns o zi întreagă să îl parcurgem pe tot și să ne bucurăm de toate atracțiile), însă cu prețuri mult mai mici decât Disneyland-ul. Mai multe despre acest parc aici: https://www.efteling.com/en Singurul inconvenient pe care l-am găsit eu la acest parc este că absolut peste tot toate poveștile sunt în olandeză și cum noi nu înțelegem o iotă din această limbă cred ca ar fi fost și mai minunat dacă înțelegeam povestea din spatele fiecărei atracții.
Pe lângă Efteling, tot în zona Tilburg am mai descoperit un parc, genul safari imersiv, pe care îl poți vizita inclusiv din mașina proprie. De senzație și aici. Nu cred că am mai văzut în altă parte atât de multe animale și atât de bine întreținute… trăiesc practic la fel ca în sălbăticie, au o groază de spațiu și de zone în care se pot desfășura, practic e ca și când nici nu sunt îngrădite. Mai multe despre acest parc a cărui denumire nu o pot pronunța corect în olandeză aici: https://www.beeksebergen.nl
Tot din capitolul “călătorit” face parte și concediul de la final de august, început de septembrie în minunata Coastă de Azur – care, de când am descoperit-o prima dată în 2005 și până în prezent a rămas zona mea preferată din acest univers, cel puțin din cât am apucat eu să descopăr din el.
Daaaar, era sa uit să Menționez că înainte să mergem la mare, pe Coasta de Azur, am făcut un pic-stop la Viena, pentru 3 zile, întrucât am avut bilete la concertul Coldplay din data de 25 august. Din fericire nu am reușit sa prindem bilete la cel de pe Arena Națională, din iunie, din București, ceea ce a fost mai bine până la urmă pentru că nu ne plac deeeloc manelele și în mod cert am fi fost printre cei care huiduiau. La concertul din Viena, nu am avut parte de manele, dar a fost de viiiiiis! Pentru mine a fost primul concert din viața mea (nu știu daca Untold-ul se pune, a fost tot pe stadion, tot cu muzică, tot frumos, dar diferit). Iar mersul la un concert Coldplay în viața asta era pe my Bucket List! Și a meritat din plin. Nu se poate descrie în cuvinte și nici măcar în poze sau filmulețe, atmosfera senzațională de care ne-am bucurat! Mă bucur enorm că am reușit să ne bucurăm de această experiență alături de fete. Și pentru ele a fost primul concert din viața lor. Deși a fost aglomerat, am avut locuri în tribune, fiecare cu scaunul lui și intrare separată ca să ferim copiii de aglomerație. Tot ce pot să zic este ca A FOST MAGIC ! Și mai vreau! I-am promis Evei că dacă revin cei de la Imagine Dragon în Europa o sa mergem și la un concert de-al lor. Sper să am ocazia să mă țin de promisiune.
Revenind pe drumul spre Coasta de Azur: dacă anul trecut în aprilie am stat în Cagnes sur Mer https://www.explorenicecotedazur.com/en/cagnes-sur-mer/to-see-and-do/, de data această am ales cazarea de pe booking în Antibes https://www.seeantibes.com, la o viluță cu două dormitoare, sufragerie și piscină doar a noastră. Ne-a plăcut atât de mult încât și anul următor vom merge tot acolo la finalul verii. Este atât de frumos încât m-aș muta acolo, să mă trezesc în fiecare dimineață cu palmierul în fața casei și cu papagalii zburând pe de-asupra. Pentru ca am stat 10 zile pe Coasta de Azur, timp în care ne-am tot plimbat prin Eze, Grasse, Monte Carlo, Gorges du Verdon, Nice, Saint Jean Cap Ferrat etc. acest capitol ar putea deveni infinit, daca m-aș apuca sa povestesc despre fiecare experiență în parte. Și nici nu aș ști să zic ce mi-a plăcut cel mai mult, pentru ca TOTUL este minunat. Cum spuneam, locul meu preferat din acest univers! Anul ăsta am descoperit și sătucul din munte Moustiere Sainte Marie, ceva absolut deosebit, care se află pe lista Unesco în top 3 cele mai frumoase sătuce din Franța. Tot satul este construit în stâncă și în jurul stâncii. Străduțele și căsuțele sunt poveste, dar degeaba povestești sau vezi poze, pentru că nimic nu îl poate reda precum o face realitatea. Mai multe despre acest sătuc aici: https://www.moustiers.fr/en/recognised-village Abia aștept sa revenim la anul, noi suntem mari amatori de astfel de localități micuțe, izolate, cu trafic redus de turiști și cu posibilitatea de a gusta cât mai mult din viața autentică a localnicilor. Din nou, foarte avantajos să vorbești în franceză în această zonă, întrucât nu prea există localnic vorbitor de engleză acolo.
Grasse-ul a fost și el o surpriza plăcută pentru mine. Nu mai fusesem acolo. Este capitala mondială a parfumului. Am fost și la tur de fabrica de parfum, la Fragonard. Însă, destul de murdărel orașul acesta, ca și Nice. Mai multe despre Grasse aici: https://www.avignon-et-provence.com/en/tourism-provence/grasse
Mai mult nu insist, cu vacanța pe Coasta de Azur, las niște poze care vorbesc de la sine, pentru că risc sa nu îmi ajungă cuvintele dacă încep să povestesc despre fiecare locușor cât este de minunat.
După ce am plecat din Franța, în drumul nostru înapoi spre casă, am mai poposit 3 zile și în Italia, pe malul lacului Como, în Belagio. O zona superbă și aici, dar am fost noi destul de ghinioniști cu vremea. Din cele 3 zile, 2 a plouat încontinuu. Cu toate astea, aglomerația a fost maximă, mai ales în Belagio. Abia aveai loc pe străduțele înguste și cu greu puteai găsi un loc pentru 4 persoane la o masă. Frumos Belagio, dar mult prea aglomerat pentru gusturile noastre. Prefer Bergamo, unde am și mers într‐una din zile, pentru că oricum ploua și am preferat să stăm în mașină. Iar lacul Como, cu siguranță este de revizitat. Este foarte pitoresc cu munții înalți care îl înconjoară. Sper că dacă mai am vreodată ocazia să ajung în zonă să descopăr și alte orașele de pe malul lacului, unele mai puțin aglomerate.
Tot din acest capitol cu calătoritul face parte și scurta excursie (doar 5 zile) din octombrie în Andalusia – Spania. Dar despre aceasta o să povestesc într-o postare ulterioară, întrucât această călătorie s-a întâmplat din dorința mea de a-mi face, eu mie, singură, un cadou cu ocazia zilei mele de naștere din octombrie și a schimbării de prefix. Așa că voi dedica o postare separată acestei povești, care vine la pachet cu ceva descrieri despre “maturitatea” venerabilei vârste și senzațiile aferente.
Așadar ne vedem în postarea următoare cu review-ul pe luna octombrie. După care mai urmează noiembrie, decembrie și iată a trecut și 2024. Cum spuneam! Țac! Pac! Nu știu cum a zburat anul ăsta, dar mă bucur că măcar am înșirat multe amintiri pe firul poveștii lui! Cu bune și cu mai puțin bune, șiragul e al meu și mi-l “port” cu drag, mai ales pentru că s-a construit alături de cele mai apropiate și mai dragi ființe din viața mea.
Se apropie finaul anului 2023… Mai sunt 2 zile și gata! Anul în care voi împlini 4 decenii de existență pe terra – 2024 – bate la ușă! And how does that make you feel?… a good psihologist would ask… Well… Habar n-am! Maybe… numb! Dacă e sa ne raportăm la momentul prezent, așa cum fac de obicei, pot spune că sunt un pic…înțepenită. Nu, nu în gânduri ci mai degrabă în simțiri, dureri musculare și alte simptome autentice de gripe și virusuri! Finalul de an, mai precis luna decembrie a fost darnică! Sau mai bine zis, de 2 ani încoace, în decembrie păstrăm tradiția și primim în dar diverse cum ar fi: rujeola (da, am reușit sa o bifăm și pe-asta, nu noi, ci fetele începând cu data de 29 noiembrie și continuând cam până pe 10 – 12 decembrie), covid sau ce pisici de virusu’ lu’ pește/lilacu’ prăjit o fi (în ultimii doi ani nu ne-a ratat, tot într-un an circular o ținem, covid la început de 2022, covid la final de 2022 și din nou covid la final de 2023 sau ce-o fi, oricum tot din spectrul gripe, viroze, muci și bucurii). Așadar, luna decembrie a fost darnică și de data aceasta cu noi, nu ne putem plânge! Ce-i drept anul ăsta, cu totul, nu a fost lipsit de provocări în materie de sănătate, dacă e să ne amintim și că Thea și-a rupt mâna dreaptă în iunie, cu câteva zile înainte să înceapă vacanța de vară… Dar, din fericire, am reușit să depășim cu bine toate aceste provocări și sperăm ca în anul ce vine să facem la fel sau măcar să ne confruntăm cu mai puține astfel de încercări!
În rest… toate bune! Nisipul din clepsidra timpul pare că se scurge tot mai repede… Altfel nu îmi explic când au ajuns fetele astea două să aibă 7 și respectiv aproape 10 ani… 10 ani! o vârstă compusă din două cifre pe care Eva o va bifa la anul! Când? Când au trecut ăștia aproape zece ani și unde a dispărut puiul de om rotofei, pufos și îndârjit care s-a ridicat în picioare încă de a 6 luni, iar la 8-9 luni deja se grăbea se meargă? Grăbită de când o știu, acum aproape m-a ajuns la înălțime, iar în materie de haine și încălțăminte m-a ajuns de tot… deja o strâng încălțările mele. Soră-sa și ea, înaltă cât o prajinuță, dar subțire ca un pai, îi calcă pe urme… Mă uit la ele și mă topesc de bucurie că încă sunt, totuși, copii! Încă se bucură de jocuri și jucării, încă se ciondănesc pe diverse nimicuri și încă își doresc să îmi fie aproape și să se cuibărească în brațele mele. Bucuria mea supremă din zi a rămas aceeași, respectiv să adorm și să mă trezesc cu ele lângă mine, la o lungime de braț distanță sau să vină și să stea cu capul pe pieptul meu, să îmi umplu nările cu mirosul lor de copil și de fericire și să îmi aduc aminte când erau bebeluși și dormeau cu întreagă lor ființă cuibărită pe pieptul meu, atât de aproape de inima mea! Încerc să gonesc orice gând despre cum va fi când nu vor mai dori să îmi fie atât de aproape și când centrul universului lor nu va mai fi…mama. Mă amăgesc că mai e mult până atunci, poate 7, poate 10 ani care nu vor trece la fel de pe nesimțite ca ăștia! Și da, mă bucur continuu de prezent, apreciez din plin monotonia, zilele care se scurg încet și la fel, plictiseala și lâncezeala în casă… acasă, când suntem doar noi și atât! Poate pentru mulți asta ar putea suna melancolic sau chiar deprimant și anost, dar pentru mine asta este fericirea! Asta și vacanțele petrecute împreună, când putem descoperi locuri și experiențe noi pe care să le așezăm la loc de cinste în cartea amintirilor. Până la urmă, pentru mine asta înseamnă bogăția! Nu proprietățile, nu lucrurile materiale ci acumularea de amintiri care se sedimentează adânc în inimă, în suflet. Cred cu tărie că doar acestea pot transcede existența umană. Doar pe acestea le putem lua cu noi peste tot! Și tocmai de aceea, în materie de planuri pentru anul ce vine, nu îmi fac prea multe. În afară de dorința de a fi cu toții sănătoși și împreună, nu mă grăbesc cu vreo alta lista de rezoluții sau lucruri de bifat. I trust that if you know how to enjoy the present life will carry you on the right path and it can lead you to the right highway, to wherever you’d like to go. So just hop in the car next to the right people and follow your dreams! 2023, 2024 or 2054 it doesn’t matter! These are only numbers and I’m the letters kind of person 😉
Happily embracing the present… while looking ahead to the future!
Iată că a venit timpul să adaug în șirul prefixurilor din ,,ediția” aceasta a vieții și ultimul 3. Practic în câteva zile intru în ultimul an din viața mea care începe cu cifra 3. And so what, I might say now? It’s just a number! Nu același lucru l-ar fi spus, însă, aceeași eu, dar întrebată în urmă cu 20 – 20 și de ani… Țin minte ca pe vremea când aveam 16-17 ani, dacă m-ai fi întrebat ce cred despre o persoană care are 39 de ani, primul lucru care mi-ar fi venit în minte ar fi fost ,,pfaaaaai! ce boșorog/oagă!”. Acum, privind în urma, la puștoaica de 16 ani, îmi dau seama că deși a fost o puștoaică preponderent fericită, totuși nu le știa chiar pe toate, așa cum îi plăcea să creadă la vârsta aia. Ce diferența de percepție asupra vieții și cât de mult contează punctul din care privești! Acum mă uit la fetele de 20-25 de ani și mi se pare că sunt niște oi bete fără repere în viață (evident, fără a generaliza, mai există și excepții!). Deși eu când aveam vârsta lor eram convinsă că sunt adult în toată regula, nicidecum oaie. Dar evident exista vorba aia: erau alte vremuri atunci. Tinerii din ziua de azi maică… ceva de mirare mare și de neînțeles! Mă uit cu spaimă la generațiile acestea de tineri, la valorile lor, la modul cum își irosesc timpul și la ceea ce pare că este important pentru ei. Sunt de-a dreptul îngrozită, mai ales că am și eu două copile acasă, la care cât de curând le va ,,bate adolescența la ușă”. Totodată mă bucur că am ajuns la maturitatea acestui gând și că la această vârstă, mai mult sau mai puțin venerabilă (cum spuneam, depinde din ce unghi privești) pare că am ajuns într-un punct în care sunt cu adevărat împlinită și fericită. Cred că este mare lucru să ajungi în punctul ăsta, mai ales în ziua de azi, când, așa cum spuneam și mai sus, majoritatea își construiește viața pe baza unor repere sau valori… defecte. Altfel nu pot sa înțeleg de ce fetele tinere și frumoase din ziua de azi nu se bucură de frumusețea și tinerețea lor și caută să arate toate la fel, torturându-se în fel și chip ca să pară ca scose din același tipar de bisturiu… Nu înțeleg unde a dispărut naturalețea și de ce la toate proporția de artificial din corp atârnă tot mai greu în detrimentul celei de natural. De ce din 10, 8 nu mai au gene, unghii și buze proprii? De ce atunci când mergi pe stradă te ,,lovesc” în ochi, tocmai de pe trotuarul de vizavi, formele exagerate, lipite hâd pe chipurile și pe trupurile acestor ființe, chinuite de visul replicării unui tipar închipuit de un arhitect al grotescului? Proporția fetelor tinere care mai arată cât de cât normal și natural a ajuns atât de mică, încât am ajuns să cred că persoanele din generația mea o să rămână ultimele relicve din această specie, nepoluate de artificial. Bine! Sunt destule și de vârsta mea care nu acceptă înaintarea firească în vârstă și caută tot felul de tehnici de a păcăli calendarul vieții, dar până la urmă se păcălesc doar pe sine și ajung să arate ca niște caricaturi.
Dar, revenind la oaia noastră, adică eu, ce voiam eu să zic, în pragul ultimului 3 din carieră… este că mă simt tihnită, împlinită, fericită! Desigur, întotdeauna există loc de mai bine, dar cumva trăiesc cu senzația că acesta este momentul cel mai înalt de conștientizare al împlinirii și fericirii de până acum și nu pot să sper decât că și de aici înainte voi păstra același trend ascendent în gânduri, trăiri și simțiri. Cred că este o etapa foarte frumoasă din viața, cea pe care o parcurg acum și spun asta mai ales pentru faptul că și fetele mele sunt suficient de mari acum încât să ne bucurăm de atât de multe clipe minunate petrecute împreună. Au crescut suficient cât să aprecieze călătoriile, plimbările și activitățile de care ne putem bucura împreună. Totodată sunt la vârsta suficient de fragedă la care încă își doresc să petreacă mai mult timp cu familia, decât cu cei apropiați de vârsta lor (când le zic eu că sunt ,,babă sau bătrână” se supără și zic că nu e adevărat… deci, cumva, n-au ajuns încă în punctul ăla de care ziceam eu la început în care să considere orice persoană trecută de 20 de ani, boșoroagă). Sunt conștientă că va urma și acea etapă, în care își vor dori să fie mai mult timp alături de cei de-o vârstă cu ele, decât să stea cu a lor mamă. Însă, ACUM, în acest moment prezent, eu mă bucur cel mai mult de modul în care ne petrecem timpul ÎMPREUNĂ. Ieșim des la plimbări, cu bicicletele sau pe jos, în călătorii în țări străine sau în excursii prin plaiurile natale. Ne bucurăm de weekendurile în care suntem doar noi și încă mai putem lenevi în același pat toate trei, când ne trezim dimineața sau când ne uităm la același film și crănțănim popcorn pe canapea, în sufragerie. Încă nu fug de îmbrățișările materne, ba chiar le caută în fața porții, când le las dimineața la școală. Încă se aruncă în brațele mele sau mă călăresc, la propriu, căutând să se cuibărească la pieptul meu, una mai capră decât cealaltă (mai ales Eva care mai are nițel și împlinește 10 ani, dar care deja îmi poartă încălțările și hainele și este aproape cât mine de înaltă).
De aceea zic, că așa mă bucur de acest prezent, parcă mai mult ca niciodată, conștientă fiind de viitor și totodată de cât de mult o să prețuiesc chipul amintirii acestui prezent, când se va fi transformat deja în trecut… De aceea, fie el ultimul 3, primul 4 sau oricare următoare etapă mai mult sau mai puțin consecutivă, cred că cel mai important este să pui fericirea în momentul prezent! Așadar, sunt tare recunoscătoare pentru viața asta cu tot șirul ei de bune sau rele, care totuși m-a adus AICI, ACUM!
N-am mai scris aici de ceva vreme, mai precis din luna mai… Adevărul este că în ultimul timp am senzația că traversez un fel de middle age crisis pe plan…profesional. Practic, în ultimele 10 luni am schimbat 3 locuri de muncă, which is kind of weird, ținând cont că, în general, atât din punct de vedere personal, cât și zodiacal (although I don’t pay to much attention to horoscopes) sunt o persoană destul de echilibrată și stabilă. Însă de data asta, după ce am făcut primul pas și am plecat dintr-un loc de muncă după 14 ani de zile, pare că acum tot nu reușesc să găsesc următoarea ,,relație stabilă” cu alt angajator, pentru că din varii motive… personale, profesionale sau geografice, a fost dificil să se alinieze toate… ,,planetele”. Astfel, în octombrie anul trecut am plecat, cum spuneam,de la angajatorul căruia îi dedicasem ultimii 14 ani din viața mea profesională. La început părea imposibil, ca în orice relație ca după atâta timp să mai fac o schimbare, în sensul că era bine, era călduț, eram obișnuită, se vedea pensia la orizont din rolul ăla, însă simțeam de mult că nu mai este ce trebuie pentru mine din punct de vedere progres sau performanță. Era ceva stabil, dar deja mult prea previzibil și pe alocuri plictisitor, lucrurile intraseră pe făgașul unei rutine de neclintit… așa că în cele din urmă am reușit să…move on. Și am plecat la o companie multinațională pe un job super ofertant din punct de vedere progres și performanță, practic în cele 7 luni petrecute în acest rol am învățat o mulțime de lucruri și am avut parte de atâta acțiune, campanii și activități cât aș fi condensat poate în vreo 3-5 ani din cei 14, la angajatorul precedent. Însă, cum lucrurile nu pot fi aproape niciodată 100% perfecte, jobul asta, deși se potrivea perfect cu ceea ce căutam eu din punct de vedere profesional, la momentul respectiv, nu se potrivea cu sfera personală sau mai bine zis cu cea geografică, în sensul că pentru acest job a trebuit să mă întorc să lucrez mai mult de la București – oraș natal iubit de altfel, dar în care am senzația că mă sufoc și în care nu mai pot trăi după 6 ani de viețuit în Poiana Brșov. Mai ales că restul familiei rămăsese în Brașov și doar eu trebuia să merg la București… Așa că după o perioadă, destul de scurtă de timp, în care am simțit acut cum mă apasă, pe de-o parte dorul familiei și pe de alta atmosfera din București (și nu mă refer la temperaturi, pentru că din fericire am avut ,,plăcerea” să lucrez de la București doar în perioada octombrie – aprilie, când temperaturile sunt chiar ideale, din punctul meu de vedere), care pentru mine a devenit de nesuportat, cu oamenii veșnic grăbiți, încruntați și… robotizați. Practic, Bucureștiul în care m-am născut, am crescut și pe care încă îl iubesc pentru că îmi evocă atâtea amintiri dragi, a ajuns în prezent o citadelă zombificată, în care bucuria vieții a secat din oameni, a fost uitată pe la vreun semafor prin traficul veșnic aglomerat sau pe la vreun turnichet din tunelele subterane care traversează Bucureștiul în lung și-n lat, ca o rețea secretă destinată unor ,,șoricei” care învârt continuu o roată de neoprit a monotoniei. Nu știu dacă este exagerată sau nu perspectiva mea asupra prezentului din București, dar cert este că așa se vede acum… prin ochii mei. Chiar dacă mai găsesc bucurie și plăcere în a merge la București pentru plimbări prin parcuri sau prin centrul orașului, pe role sau pe bicicletă, pentru freamătul teraselor la orele târzii din vară sau pentru oferta culturală bogată, totuși simt că nu mai pot trăi acolo on a day to day basis, pentru a merge ca o harnică… furnică… zi de zi de la mușuroi… la fabrică. Simt că orele alea pierdute pe drumuri și scăzute din suma vieții, nu mai merită. Tumultul acelui oraș nu mă mai cheamă la fel ca înainte, cum spuneam, am ajuns la middle age crisis… sau poate am ajuns doar să prețuiesc altfel timpul, viața și mai ales pe cei alături de care aleg să ,,cheltuiesc” fiecare clipă. În acest context am ales să renunț la jobul atât de ofertant profesional din București pentru altul aparent la fel de ofertant, dar în Brașov. În realitate, însă după doar aproximativ 3 luni, am constatat că acest job era, așa cum am spus deja mai sus, doar aparent ofertant din punct de vedere profesional și singurul lucru care îl făcea avantajos era locația. Dar iată că, în cele din urmă (sau cel puțin așa sper, să fie în cele din urmă), am reușit să găsesc un job tot la o companie internațională, foarte ofertant din perspectiva progresului profesional și care să aibă și sediul localizat în Brașov, cu un mod de lucru hibrid, astfel încât chiar și în zilele de lucru de la birou, biroul să fie la just 15 minutes away. Deși sunt vreo 18 km de acasă până la birou, îi parcurg cam în 15-20 de minute. La București aveam sediul la doar 4 km de casă, dar cu mașina făceam în medie cam 58 de minute, iar cu metroul minim 40… Deci… eu zic că merită acest timp câștigat într-o zi, din viața unui om! Ce mă enervează însă este ,,luatul ăsta de la început”, cum spuneam este al treilea loc de muncă din ultimele 10 luni și este greu să o tot iei de la zero. Dar, dacă reușești să vezi și să apreciezi partea pozitivă, respectiv faptul că înveți lucruri noi și cunoști oameni noi… eu zic și sper că e de bine :-). Greu, într-adevăr! Am senzația că nu se mai termină ,,facultatea” asta, dar măcar îmi țin mintea antrenată… și spiritul ,,student” 😉 Ca idee, ieri dimineață m-am trezit dintr-un vis în care vorbeam în italiană și când m-am ,,dășteptat” nu știam sigur dacă în vis am formulat bine o propoziție în care ziceam ceva cu ,,ho avuto”. Motiv pentru care la 6:30 dimineața, când m-a furat alarma deșteptării din delirul acestui vis am luat telefonul și am căutat pe net conjugarea verbului ,,habeo” în italiană. Deci cam în halul ăsta se regăsește subconștientul meu. Și nu, la noul meu job nu vorbesc italiană, ci doar engleză, dar poate cine știe, fiind vorba despre Europa poate se va ivi și această ocazie. Pentru momentul prezent n-am idee însă de ce am visat în italiană, că nu am citit recent cărți în italiană, nici nu m-am uitat la filme în italiană sau așa ceva. Mi se întâmplă frecvent să visez în franceză, de exemplu, dar asta pare mai firesc cumva, din moment ce în franceză citesc frecvent și chiar acum 2 săptămâni am avut 2 zile pline de conversații cu o familie de francezi cazată în Poiana Brașov. Erau din Mont Saint-Michel și a rămas că dacă ajungem vreodată prin zonă îi contactăm. Very nice people sau cum ar spune franceza des gens très sympathiques… în italiană probabil ceva de genul molto simpatiche or something ?!?!?!
Mda, deci cam asta a fost, pe scurt (sau de fapt deloc pe scurt) povestea despre de ce nu am mai avut timp să scriu pe aici în ultima perioadă… probabil că și în perioada următoare ,,filele” acestui site o să cam fie iertate de la supliciul aberațiilor mele. Practic sunt prea ocupată să trec de la un job la altul (I hope this will stop NOW!), să învăț lucruri noi și mai ales să visez în italiană și să consult reguli gramaticale ale unor limbi străine… early în the morning. #viațacaoșcoală sau #viațaeoșcoală că practic ,,omul cât trăiește… învață” și când doarme și visează… în limbi străine aberează! In your face chatgpt!!! You could have never written something like that :))))))
Mă uit la ea! O privesc și practic văd cum crește, sub ochii mei. Boțul de om de acum 9 ani aproape că s-a transformat într-o adolescentă. Nu știu cum și când am clipit si a ajuns de la mersul de-a busilea la a fi aproape cât mine de înaltă… Nu mai spun că deja îmi poartă hainele si încălțările, iar de la anul cred că ce port eu îi va fi rămas deja mic, ei. Mă bucur când văd că încă se copilărește si încă îi mai plac jucăriile (doar Lego-ul, mai bine zis) și mă îngrijorez când îmi spune că vrea haine de la Zara, că îi dorește blugi evazați sau încălțăminte cu platformă. Practic Stiu că etapa asta este normală, dar a venit parcă prea repede.
Mi-e dor să fie mică, pufoasă si să încapă toată între două brațe de-ale mele! Mi-e dor să mai doarmă pe pieptul meu și să îi simt respirația reglându-se pe ritmul bătăilor inimii mele! Mi-e dor să o mai plimb în Manduca! Mi-e dor să-și mai dorească să umble îmbrăcată în rochie de prințesă prin tot Disneyland-ul și prin tot Parisul! Aș vrea să repetăm experiența asta și promit că n-o s-o mai cert și n-o să-mi mai pese dacă se uită lumea ciudat la ea și la noi, pe stilul ce caută Rapunzel cu metroul prin Paris?
Să mai spun și că săptămâna trecută a fost plecată în prima tabără din viața ei si că am stat cu inima cât un purice de grija și de dorul ei, iar ei i-a plăcut atât de mult, încât abia așteaptă să plece din nou? O simt așa ca pe un pui căruia deja i-au crescut aripile și care vrea să zboare din ce în ce mai sus și mai departe de cuib, din ce în ce mai independent…
Image generated by Dall-e A.I. when I wrote “Salvador Dali caught in a SF movie, digital art”
Sunt multe persoane care, la sfârșit sau la început de an, după caz, se confruntă cu tot felul de gânduri sau idei, de tip rezoluții sau promisiuni pentru viitor. Eu, pe de altă parte, am avut alte frământări! De-o bună perioadă de timp, tot am câte ceva ,,de împărțit în gânduri și-n simțiri”…cu inteligența artificială! Așa e de la o vârstă încolo (când inteligența proprie te părăsește încet, dar sigur), începi să îți împarți din ce în ce mai mult munca, în special și viața, în general, cu inteligența artificială! Și constați, cu stupoare, că lucrurile care ar fi părut desprinse din filmele SF în urmă cu ceva ani, acum fac parte din viața de zi cu zi și, mai mult decât atât, uneori pare că nu putem trăi fără ele. Așa că la început de 2023, pe mine cam asta mă macină… inteligența artificială (ca aia neartificială s-a făcut pulbere demult, nu mai e nimic de măcinat la ea!).
Până și faptul că acum scriu în format digital, iar gândurile îmi ajung rânduri după ce ,,se scurg pe țeava” unui dispozitiv care le procesează este ceva ce ține tot de acest domeniu… Țin minte că, încă de când eram mică și am descoperit scrisul mi-am dorit să scriu la o mașină de scris. Ce mult îmi plăcea țăcănitul ală! N-am apucat vreodată să fac asta, dar am trecut, destul de timpuriu, de la scrisul mecanic, din pix, la scrisul pe taste de computer. Mai nou, așa cum am mai povestit (aici: Despre scrisul de mână – a.i.deea (aideea.ro) ) nici scrisul meu de mână nu se mai transpune mecanic, în rânduri, ci tot procesat de un dispozitiv, și anume de acest remarcabil reMarkable 2 | reMarkable. Cu toate aceste update-uri digitale, totuși, nu pot să nu îmi amintesc de momentele din viața mea, cum ar fi cele foarte dese de examene sau admiteri la diverse instituții. Nu știu cum mai e în prezent, dar cred că toți cei din generația mea își amintesc ce ,,relație” importantă dezvoltam noi cu foaia și ce semnificație aparte avea pentru noi… sau cel puțin pentru unii dintre noi. Pentru mine foia albă de hârtie a fost mereu acel ceva pe care, dacă reușeam să îl umplu cu sens, treceam în etapa următoare, treceam clasa, treceam la alt nivel. Foaia putea sau nu, să ,,deschidă ușa” către evoluție. N-am să uit niciodată foile pe care le primeam la examene, alea cu colț negru în dreapta sus a paginii, în care trebuia să îți scrii numele și apoi să îndoi perfect pe diagonală și să lipești colțul (primeai și două stickere speciale pentru treaba asta)… Apoi începeai să scrii pe foaia respectivă, care avea o rugozitate specifică și țin minte cât de stresată eram să scriu frumos, să scriu cu sens, să nu greșesc și mai ales să nu fac vreun semn anume care să ducă la anularea lucrării (de genul sublinieri sau tăieturi inutile care puteau să fie indicii către profesorii care corectau lucrările, că lucrarea ta e una anume care ar trebui să ia o anumită nota… cu alte cuvinte existau persoane care treceau examenele fraudulos, sau ,,șpăgulos”, prin astfel de metode…). Ce vremuri! Ce să mai vorbim despre câtă semnificație, cât sens și cât sentiment avea puterea de a încapsula în ea simpla foaie de hârtie, convertită în scrisoare și trimisă în plic, care astăzi în loc de plic se trimite doar printr-un simplu… clik! Chiar dacă vremurile alea par de mult apuse sau poate primitive, să ne ,,bucurăm” totuși că, în România ne-am păstrat spiritul romantic viu și dosarul cu șină încă face parte din cotidian… deci nu suntem pe atât de digitalizați pe cât credem sau pe cât ne-am dori… Pe de altă parte, eu de exemplu, care sunt destul de conservatoare, nu m-aș fi așteptat să trec, cu atâta ușurință, de la scrisul cu pixul pe foaia de hârtie, așa cum povesteam mai sus, la scrisul ăsta digital, fie el chiar și cu un instrument de scris din care s-a mai păstrat doar forma de pix… Sau de la cititul de pe foaia de hârtie și de la umplutul rafturilor de bibliotecă cu cărți și praf, până ce nu mai aveam loc în casă… la cititul exclusiv pe Kindle și umplut cu bani fondurile Amazon, până ce n-o mai încăpea niciun bănuț în ele (n-ai să vezi așa ceva… de-aia am ales varianta asta, că la mine în casă nu mai aveam loc de cărți, dar la Jeff Bezos în conturi sigur spațiul este nelimitat!). Deci, oricât de conservatoare m-aș declara eu și oricât de mult entuziasm păstrez încă față de epocile trecute, de perioada interbelică și de alte perioade din istorie, se pare că, totuși, epoca asta digitală m-a asimilat, fără să îmi dau seama și îmi place la fel de mult ca apa caldă de la robinet sau ca aerul condiționat, care fac trăitul în trecut să pălească în favoarea confortului din prezent. Și dacă tot suntem în etapa de scris și citit și ne minunăm cum au evoluat, ce sa mai vorbim despre procesul de imprimare sau despre imprimante, care au ajuns de la a printa foi la a printa orice, inclusiv mașini și case (sincer eu aștept, cu interes, imprimanta care va reuși să creeze lucruri naturale, cum ar fi arbori, dealuri și poate valuri, în detrimentul celor artificiale făcute din plastic… which is not at all fantastic!)… So, I rest my case, vizavi de zona de scris, citit și imprimat…și trec la altele.
ALTELE: Sunt atât de multe încât cititorul se poate liniști (fie că el există cu adevărat sau nu… eu cred în Moș Crăciun), pentru că nu am de gând și nici dacă aș avea nu aș putea să enumăr toate acțiunile și procesele din viață, care s-au transformat de-a lungul timpului, ajunând să fie mai mult sau mai puțin digitalizate sau mai mult sau mai puțin ,,inteligento-artificiate” (is that even a word???). Ce voiam eu sa zic, de fapt, este că deși mă bucur de acestă digitalizare și de aceste procese operate de către inteligența artificială, nu pot să nu mă gândesc, uneori cu îngrijorare, dacă în timp nu vor ajunge să ne asimileze cu totul? Și în momentul ăsta, prin mintea mea conservatore, rulează brusc toate filmele SF, pe care le-am văzut de-a lungul vieții. De la Terminator 1,2,3 ș.a.m.d. încolo… Apropo de asta îmi aduc aminte că pe primul l-am văzut când eram foarte mică, pe casetă și că nu mai puteam să dorm nopțile pentru că visam urât, ulterior… pe vremea aia părinții, cel puțin ai mei, nu îmi filtrau deloc conținutul TV, poate din cauză că era și foarte redus. Din acest motiv încă am înfipte în minte multe imagini din vremea aia, desprinse din filme not so child friendly.
Revenind, spuneam că de la filmul care a fost lansat pe piață în același an în care am fost eu lansată în viață, deci e lesne de înteles de ce îl consider emblematic – Terminator (The Terminator (1984) – IMDb) și până la I Robot (I, Robot (2004) – IMDb) sau Ex Machina (Ex Machina (2014) – IMDb) – totate acestea sunt doar câteva exemple din zecile sau poate chiar sutele de filme în care sunt expuse situații cu roboți sau inteligență artificială care preiau controlul asupra omenirii. Așadar, în ultimul timp am început să am tot mai des sentimentul că toate filmele astea, văzute de-a lungul timpului și care păreau SF pe vremuri, încep să nu mai pară chiar așa, ci se transpun în realitate. Tot ce pot să sper este că dacă tot începe să ne înlocuiască din ce în ce mai mult inteligența artificială, măcar să înceapă să mai preia de la noi și alte lucruri în afară de job-uri și să ne înlocuiască, spre exemplu și atunci când suntem bolnavi, la modul, am luat un virus, pac, bag inteligența artificială, lasă să fie ea bolnavă în locul meu. Stai, pentru asta parcă erau vaccinurile! Auci! Nu intru în discuția aia! E prea controversată. Dar stai, că mai era ceva care să ne înlocuiască, mai mult sau mai puțin parțial, atunci când suntem bolnavi! Nu pentru asta s-au inventat clonele? Sau erau pe post de pepiniere de organe? Iată că, de fapt, filmul bate viața și nu invers, pentru că viața ajunge să arate ca un film regizat de o inteligență artificială sau superioară (philosophy never leaves my mind – God is a Director! – R.I.P Maxi Jazz), doar că filmul ăsta nu va mai fi etichetat ca fiind science fiction ci scienced reality. Deci, practic, viața nu prea mai bate filmul, ci filmul a cam început să se transforme în viață. Și dacă tot am amintit de clone, nu pot să nu continui prin a vorbi despre preocupările din ce în ce mai actuale ale omenirii de a învinge moartea, tot cu ajutorul inteligenței artificiale sau cu ajutorul tehnologiei și aici iar îmi vin în minte câteva exemple de filme SF, care au ajuns să se apropie din ce în ce mai mai mult de realitate, cum ar fi: The Island (The Island (2005) – IMDb) sau, mai mai recent, serialul Altered Carbon (Altered Carbon (TV Series 2018–2020) – IMDb). Deja am ajuns să mă întreb dacă nu cumva marii ,,inventatori” ai zilelor noastre nu s-au inspirat în materie de clonare și inteligență artificială tot din filmele astea? La modul, oare filmele astea nu le-au dat idei? Adică întâi a fost scenaristul cu ideea, regizorul cu regizatul și apoi scientist-ul cu let’s test and see if this movie could turn into reality? I know, I’ll never know sau cum spunea un alt serial SF celebru “The truth is out there” (The X-Files (TV Series 1993–2018) – IMDb).
Două gânduri mai torturez pe-aici să le transform în rânduri, înainte de încheiere:
Primul: Ce ne facem dacă ne asimilează cu totul inteligența artificială? Și asta nu e deloc o îngrijorare nefondată, din moment ce deja au început să existe tot mai multe programe sau soft-uri care înlocuiesc, din ce în ce mai bine, forța de muncă umană. Pe unele dintre ele le-am testat și eu și mi se pare geniale! Dacă nu credeți încercați asta https://openai.com/dall-e-2/! Aviz graficienilor! That’s your future people! Eu deja m-am jucat, un pic, cu acest acest “Dall-e” (cu celălalt, cu Salvador adică n-am avut ocazia) după cum se poate vedea în imaginea acestui articol, precum și în header-ul de la site sau în logo. Apropo, creatorii Dall-e s-or fi inspirat, când au ales numele pentru acest A.I., din povestea cu fratele lui Salvador Dali care a fost înainte de Salvador Dali și au vrut să mai facă unul și după el? (if i don’t make any sense check this out just for you information: https://archive.thedali.org/mwebcgi/mweb.exe?request=record;id=147;type=101)
Al doilea e tot cu ,,ce ne facem?”… dacă nu ne asimilează inteligența artificială, dar ajungem atât de dependeți de ea, încât dacă se va întâmpla vreodată să ,,se stingă becul” să nu mai putem să ne revenim sau cum ar veni să nu mai putem funcționa fără? Pentru că, așa cum spuneam și mai sus este foarte greu să te întorci la lighean, după ce te-ai obișnuit să ai apă caldă de la robinet. Sau este foarte greu pentru cei care n-au învățat să se orienteze folosind o hartă sau o busolă să facă asta dacă le iei Waze-ul, smartphone-ul, curentul etc. Vorba aia, sunt oricum mulți care deja nu mai pot naviga pe cărările realității decât ghidați și filtrați prin ochii lu’ Instagram, TikTok sau alte cele… Și pentru această îngrijorare a mea există un film – The Time Machine (https://www.imdb.com/title/tt0268695/?ref_=nv_sr_srsg_0 ) în care ni se povestește cum totul e ciclic și, practic, după Evul Mediu vine Epoca Modernă, apoi cea ultra modernă de care vorbeam, apoi se ,,stinge becul” și jbang! totul o ia de la început, repeating itself again and again. Ăsta fiind, desigur, un alt subiect tratat aproape obsesiv de filmele SF ce prezintă realități post apocaliptice.
Aș putea să concluzionez că, din punctul meu de vedere, ar trebui să existe un echilibru între cele două îngrijorări ale mele… adică să putem trăi și cu și fără A.I. dar, mă voi opri aici pentru că deja încep să am senzația că toate gândurile mele au fost generate de colecția de filme și seriale care îmi populează câteva sertărașe pe la mansardă… Încep să am îndoieli cu privire la proprietarii mansardei… Oare neuronii mei sunt ai mei sau sunt A.I. – SUPERIOR CONSCIENCE? Scapă cine vrea, înțelege cine poate 😊
N-am reușit să mai aștern un gând pe foaie…fie ea și virtuală, de luni de zile. Multe lucruri s-au schimbat în ultimul timp, printre care și job-ul meu, motiv pentru care acum am și mai puțin timp, ca înainte, pentru gânduri și foi. Dar nu despre asta e vorba! Astăzi, cum necum a trebuit să găsesc un răgaz să scriu, pentru că astăzi este despre ea – despre Thea mea.
Astăzi, mai exact la 10:41 Theulica a împlinit 6 ani. 6 ani de gâzulie zurlie, 6 ani de bucurie și fericire. Așadar, în această zi specială nu pot decât să îi doresc și aici, în primul rând, să fie sănătoasă și ocrotită de rele, apoi să crească mare, mare, până la soare, să ajungă să aibă o viață lungă și plină de amintiri minunate, peste care să privească cu bucurie la bătrânețe. Apoi îi doresc să fie mai puternică, la propriu, în sensul că tare mi-aș dori să mai adune niște kilograme în plus peste cele 18, care în lumina evenimentelor recente probabil că au rămas doar vreo 17… Aș vrea să n-o mai sufle vântul pe stradă și să nu o mai răpună, atât de ușor, toate virusurile, bolile și bolișoarele. Să o văd că se face și ea amazoană, ca soră-sa și că doboară orice virus inamic, în maxim 2 zile. În rest, îi doresc să fie fericită, să se bucure de tot ce își dorește de la viață și să păstreze mereu spiritul vesel pe care îl are acum, steluțele din privire și bucuria lucrurilor simple. Să mă lase să îi fiu mereu alături și aproape, pentru ca a fost, este și sper ca va rămâne, în continuare, cel mai lipicios copil al meu. Pentru că așa cum se bucură ea când strigă ,,Maaaaaami!” și îmi sare de gât nu se mai bucură nimeni și pentru că atunci când o cuprind în brațe, cât e ea de mică, împreună cu soră-sa, îmi umplu sufletul de fericire și dau sens existenței mele!
Cam atât am avut de spus pe ziua de azi, la modul cât se poate de succint, în condițiile date. Mă bucur că măcar le am lângă mine săptămâna asta, deși cauza acestui fapt nu a fost tocmai bună…dar vorba aia, fă rai din ce ai! Pentru mine chiar e rai că sunt alături de mine zilele astea și nu stau fără ele. Ideea este că, în mod normal, ar fi trebuit să fie la școală, dar, în realitate, săptămâna asta sunt acasă, cu scutire medicală cu tot. Bine, Thea e acasă deja de vreo 2 săptămâni și jumătate, că întâi a avut ,,superba” boală gură-mână-picior, boală de care nu auzisem în viața mea până să am copii, dar după faza cu liliecii, guvizii și alte minuni, despre care am aflat pe firul cronologiei după această boală, nimic nu mă mai surprinde… Revenind, cum spuneam, întâi a avut gură-mână asta (dubios rău și numele) apoi peste, că nici măcar nu îi trecuse a mai compilat 1-2-3 chestii…teoretic virusuri, care efectiv au rapus-o cu febra vreo 5-6 zile și, în plus față de toate cele, i-au mai apărut și niste pete pe picioare, ca niște vânătăi, de la care eu m-am speriat foarte tare, pentru că suprapuse peste starea febrilă m-au dus cu gândul la ceva reacții meningeale. În acest context, ne-am petrecut mini vacanța de săptămâna trecută, cea cu zilele libere de Sfântul Andrei și Ziua Națională, nu făcând turul târgurilor de Crăciun, cum am văzut pe la alții (ceea ce sincer mi-ar fi plăcut și mie să fac), ci făcând turul spitalelor și al secțiilor de pediatrie, preponderent pe la Regina Maria. Cum ar veni zilele alea n-am facut abuz de mâncare, băutură și petreceri, ci abuz de abonament la Regina Maria. Bietul abonament a fost maxim de abuzat și a început să tușească facturi, practic cred că în câteva zile am reușit să mai decartam încă o dată și ceva valoarea abonamentului pe 6 luni. Dar, în fine, nu mai contează, important este că acum este mai bine, chiar daca este acasă și nu s-a întors încă în colectivitate. Egoismul meu se umflă, că mă pot bucura doar eu de ele zilele astea…
Pentru că timpul este scurt și ma apasă peste degete și taste, o sa mă opresc aici.
LA MULȚI, MULȚI ȘI NENUMĂRAȚI ANI CU SĂNĂTATE ȘI FERICIRE THEUCA!!! TE IUBESC și îți mulțumesc pentru cei 6 ani de fericire pe care ai ales să mi-i dăruiești, până acum și sper să îți fiu alături cât mai mulți ani din cei care vor urma!
N-am mai scris de ceva vreme. Aș putea spune că am luat un fel de vacanță de la scrisul pe site, vacanță datorată faptului că, efectiv, în ultima vreme nu mi-am găsit deloc timp să îmi aștern gândurile pe tastatură. Chiar mă gândeam zilele trecute, în timp ce eram la volan, cum ar fi dacă ar exista un dispozitiv care să poată să îți capteze, înregistreze și să îți stocheze fiecare gând. Câte șiruri nesfârșite de gânduri și introspecții lăuntrice ar putea să ,,vadă” lumina zilei? Eu, de exemplu, cred că cele mai complexe gânduri, care ar merita să nu fie date uitării, le am în momentele în care este, de obicei, imposibil să scrii sau să înregistrezi acele gânduri. Cum ar fi atunci când conduc și ascult muzică, iar gândurile îmi sunt stimulate de peisaj și de deplasarea mașinii. Sau cum ar fi seara, când stau în pat și somnul mă îmbie să mă cufund in mrejele lui… sau când mă plimb pe stradă, pe alei de parc sau pe cărări de munte. Cred că în astfel de momente mă cuprind cele mai frumoase și mai demne de imortalizare gânduri. Dar în lipsa unui ,,ceva”, care ar putea să le înregistreze… ele se pierd în marea de gânduri. Așa or fi murit multe idei și invenții mărețe… Ceea ce nu e cazul la mine, dar sunt sigură că multe premii Nobel s-au cufundat în neant, în lipsa unei conștiințe supreme care ar putea să înregistreze toate gândurile și ideile care ne trec prin minte, într-o viață de om.
În orice caz, în lumina zilelor trecute există un gând care tot revine în mintea mea… și dacă tot este așa insistent, am zis că aș putea să amintesc aici despre el… măcar ăsta sa nu se piardă. Nu e cine știe ce descoperire, este doar o senzație, un gând despre…castane. Despre senzația care se naște în mine în momentul în care ating o castană proaspăt scoasă din coaja ei țepoasă. Ador castanele, dar nu pe acelea comestibile și nici pe acelea necomestibile care au căzut deja din copac și s-au desprins din coajă, ci pe acelea pe care le pot scoate eu din coajă cu ,,mânuța” mea. Pe lângă senzația provocatoare de acupunctură, pe care o am în momentul în care încerc să deschid cu degetele ,,carapacea” țepoasă a castanei, ceea ce îmi place cel mai mult este senzația de rece, lucios și castano-înmiresmat pe care o am la atingerea miezului! Practic, e ca și când în momentul în care ating acel miez, toate simțurile îmi sunt recompensate! Inclusiv simțul memoriei, pentru că această atingere, împreună cu toate senzațiile pe care le declanșează în mine, mă transpune direct în copilărie. Când miezul castanei se așează perfect în palmea mea, deja am senzația că se așează într-o palmă de copil bucuros de așa o comoară pe care o poate cuprinde între degete.
Ieri am dat direct în mintea copiilor, când, pe stradă fiind alături de Eva am văzut un castan pe sub care erau o groază de castane căzute. Și pentru că Eva a moștenit de la mine pasiunea pentru a scoate castanele direct din coajă și de a simți pe pielea ei răceala sidefată a miezului de castană, nu ne-am mulțumit cu a culege castanele fără de ,,carapace” căzute pe jos, așa că m-am apucat să trag cu un băț de crengile castanului, pentru a putea agăța câteva castane aflate, încă, în carapacea lor. Nu mai spun că eram în stația de autobuz și că oamenii se uitau ciudat la mine, pentru că tot țopăiam cu bațul în mână ca să pot agața crengile cu castane… Poate că nu mai văzuseră până în momentul ăla copil prins în ,,carapace” de castană… pardon… de adult! Poate fi și ăsta un motiv pentru care îmi plac castanele. Pentru că seamănă cu noi, oamenii! După ce le dăm carapacea țepoasă la o parte, descoperim miezul lucios, sidefat, sângeriu și, uneori, chiar plăpând. Ca și în cazul oamenilor, după ce răzbați prin armura de țepi, dedesubt poți descoperi tot un miez de copil, un miez perfect, care doar din cauza expunerii la factorii vieții s-a încotoșmănat sub straturi de țepi.
Poate și din cauză că până nu demult mă chema ,,Stana” ca nume de familie îmi plac atât de mult castanele. Mă simt cumva ,,ca stana”… și eu tot din familia lor. Și dacă îmi aduc aminte de copilărie, îmi aduc aminte și de bunica mea, care nu mai este, dar memoria rămâne vie. Cum adunam castane și i le duceam să mi le desfacă, iar ea se chinuia să le strivească coaja cu piciorul , mai ales celor care nu erau coapte bine și care se desfăceau greu. Acelea ascundeau, în schimb, în ele castane parțial albe sau albe în totalitate, precum albușul de ou fiert tare. Acelea îmi plăceau cel mai mult! Însă, din cauză că riști să le strivești miezul călcând pe ele, eu nu desfac niciodată castanele cu piciorul, ci doar cu mâna. Prefer să mă înțep decât să risc să stric comoara din interior.
Cam asta ar fi povestea castanei sau ,,ca stanei”. Pentru mine castanele au efect de portal magic, ca în Harry Potter, le ating și BAM!… ajung în copilărie, în parcul Tineretului alături de bunica mea, de verișoara mea și de prietenii mei din copilărie, alături de care organizam ,,vânători” de castane… Ce vremuri! Ce amintiri! Ce castane minunate!
Turnul Eiffel văzut de pe vaporașul cu care am făcut croazieră de o oră pe Sena.
Mi-am dat seama recent că noi ne pregătim de concediul la mare și eu n-am terminat de scris despre escapada din vacanța de primăvară la Disneyland. Practic a venit vara, alaltăieri a fost Ziua Copilului, iar eu n-am terminat de scris despre vacanța de primăvară. În stilul ăsta, mă gândesc că poate termin…până de Crăciun sau măcar de Anul Nou…
Așadar, ar cam fi cazul să povestesc un pic despre ce am mai văzut/făcut noi și recomand, în escapada de primăvară la Disneyland și împrejurimi.
Parisul: Am să încep această categorie sau această descriere prin a preciza că nu mă voi întinde deloc mult cu ,,povestitul Parisului” pentru că, din punctul meu de vedere ,,povestitul Parisului este un fel de misiune imposibilă”. La fel cum este imposibil să explorezi tot Parisul în câteva zile, la fel este imposbil de descris sau de povestit în cuvinte. Pentru mine, Parisul este ceva de nedescris și de nepovestit în general, deși este locul din lumea asta pe care l-am vizitat cel mai des. Deși am fost în Paris de foarte multe ori și cred că am adunat în viața asta minim 2 luni de ședere în acest superb oraș, tot pot spune că aș mai avea atâtea de văzut. Cumva am senzația că o viață întreagă și tot nu ar fi de-ajuns pentru a te bucura de tot ce are Parisul de oferit… Deși cunosc harta metro-ului și a transportului în comun, pe derost în Paris, tot degeaba, tot mi-as petrece cu drag și dor tot restul zilelor mele în acest oraș sau în oricare alt oraș din Franța. În caz că mai avea cineva vreun dubiu, daaaaa, sunt leșinată după Franța. Este locul meu preferat din acest univers! Poate că nu-s eu de vina, ce să zic? Am făcut franceză din clasa a doua, și am continuat cu franceză intensivo-bilingv până la terminarea facultății. Istoria Franței cred că o cunosc mai cu de-amănuntul decât pe cea a României (shame on me! halal patriotism), de la merovingieni până la Macron. De-asta zic, nu o să intru in detalii despre Paris, pentru că ar însemna să scriu un roman și deși îmi doresc să realizez acest lucru în viața asta, nu cred, totuși, că acum este momentul. Așadar, pot spune doar ca din Serris, de lângă Disneyland poți ajunge în jumătate de oră în centrul Parisului cu RER linie roșie A, luat de la stația Val d’Europe sau chiar de la stația din Disneyland – Marne La Vallee Chessy. Noi am rezervat o zi pentru această plimbare, deși repet, o zi e fix degeaba, nu-ți ajunge decât să te întărâți pentru Paris. Noi am coborat din RER la stația Chatelet Les Halles, de unde am luat metroul, linie albastră până la stația Saint-Michel Notre-Dame, stație care este pe insulă, practic sub Sena și care iese fix lângă celebra catedrală Notre Dame. Legat de stația Chatelet Les Halles vreau doar să mai precizez că aceasta este nodul central al rețelei de transport din Paris, practic de aici ai acces oriunde în Paris pentru că toate majoritatea mijloacelor de transport au stație aici, fie ele RER, metrou sau autobuz. Și nu mai zic nimic despre Paris că nu m-aș mai opri dacă aș începe. Sunt bună de ghid pentru acest oraș, dacă are cineva nevoie, promit că vin cu drag 😊
Detalii despre mijloace de transport în Paris se găsesc aici: https://www.ratp.fr/en/plans Deși eram cu mașina am preferat să mergem cu transportul în comun din mai multe motive: în primul rând pentru că nu aveam timbre verde pentru acces cu mașina în Paris (acest timbre se obține în ceva zile lucrătoare, nu se poate obține pe loc), în al doilea rând pentru că transportul în comun este mult mai rapid și mai ieftin decât plătitul parcărilor.
Parrot World: Pentru că, așa cum am mai spus, am mers cu mașina, ne-am putut plimba prin împrejurimile zonei de cazare și am explorat nițel zona, astfel încât, din pură întâmplare am reușit să mai vizităm niște parcuri foarte interesante. Eu, în general, nu sunt o mare amatoare de grădini zoologice, ba chiar mă cam feresc să îmi duc copiii în astfel de locuri, pentru că, în general mi se pare că oricât de mari sau de bine amenajate ar fi respectivele, animalele alea până la urma tot în captivitate se află. Însă, în aceste parcuri imersive de lângă Paris nu am mai avut acest sentiment. Prima oară am mers la Parrot World, pentru că văzusem ceva reclamă pentru acest parc în mall-ul Val d’Europe, lângă care am fost cazați. Parcul acesta este situat într-o zona rurală a Franței, înCrécy-la-Chapelle, zona Seine-et-Marne, practic cam la 15 minute de mers cu mașina de Disneyland Paris. Bine, la ei când spui zonă rurală e cu totul altceva decât la noi. Este atât de frumos să te plimbi cu mașină prin sătucele franceze, cum nu mi-aș fi imaginat vreodată. Totul pare desprins dintr-o poveste sau dintr-un glob de-ăla de cristal pe care îl agiți și ninge în el cu praf magic. Exact magic este cuvântul care descrie cel mai bine ceea ce poți cuprinde cu privirea în zonele rurale din Franța. Revenind, însă, la Parrot World, acesta este un parc imersiv, în adevăratul sens al cuvântului Adică animalele de aici nu sunt chiar captive, parcul este imeeeens și când intri în el, pe lânga tine zboară liberi papagali, dar și multe alte specii de păsări, se joacă și fac super gălăgie vidre, poți să te plimbi pe lângă pinguini de Patagonia, pe lângă alpace, porcușori de guineea, printre aligatori și crocodile, dar și printre jaguari (aceștia nefiind chiar liberi). Mai mult decât atât, dacă ești dornic poți chiar să te cazezi în inima acestui parc în niște căbănuțe și să te bucuri 24 de ore din 24 de întreaga experiență pe care o poate oferi acest parc. Detalii despre acest parc se găsesc aici: https://www.parrotworld.fr/fr , https://www.parrotworld.fr/fr/preparer-ma-venue/billetterie și despre access cu mașină personală sau tren aici: https://www.parrotworld.fr/fr/preparer-ma-venue/venir-parrot-world
Niște papagali privind niște papagali care îi priveau (who’s who…I really can’t say 🙂 )
Parcurile zoologice Lumigny (https://www.parcs-zoologiques-lumigny.fr/ ) : Tot în apropierea Parisului, cam la 30-40 de minute de mers cu mașina, tot așa prin niște sătuce se mai găsesc două parcuri – Parcs Zoologiques Lumigny – tot imersive și tot mult mai frumoase și cu animale ce par mult mai puțin captive decât oriunde. Noi nu am apucat să mergem decât în parcul dedicat felinelor – https://www.parcs-zoologiques-lumigny.fr/univers/parc-des-felins/ , dar mai există și un parc dedicat maimuțelor și păsărilor – https://www.parcs-zoologiques-lumigny.fr/univers/terre-de-singes/ . Despre cel pe care l-am vizitat noi, parcul felinelor, pot spune că este uriaș și cred că este necesară o zi întreagă dacă vrei să îl parcurgi pe tot, la picior. Noi, neavând atâta timp la dispoziție, am ales varianta mai rapida, respectiv trenulețul. După ce plătești intrarea poți lua un trenuleț care te plimbă prin tot parcul, această ,,călătorie fiind inclusă în prețul biletului de access. Trenulețele pleacă din 15 in 15 minute de la intrarea în parc. Mi s-a părut foarte ok că toate felinele (tigrii, lei, jaguari, leoparzi etc) sălășluiesc cumva ca la ele acasă. Adică nu sunt închise în țarcuri ci au niște spații absolut nemărginite iar în boxele din trenuleț te și anunță că ele trăiesc exact ca în mediul lor natural. Plimbarea cu trenulețul respective, prin zonele felinelor, a fost pentru mine cea mai apropiată experiență de un safari pe care am avut-o până acum. O altă experiență de neratat în acest parc este insula lemurilor. La fel ca și felinele, în acest parc și lemurii trăiesc neîngradiți pe un spațiu imens care este împrejmuit doar de apă, practic, așa cum spune și numele, aceștia trăiesc pe o insulă. După ce treci podul, mergi efectiv printre ei, iar experiența este demențială, pentru că protagoniștii sunt genial de comici. Mie mi se pare că seamănă mai mult cu niște pisici cu coadă lungă decât cu niște maimuțe. Sunt foarte amuzanți cum se plimbă în voie, cu puii atârnați de ei și cum se strâng în grupuri. Foarte interesant și de lăudat la aceste parcuri este faptul că, la intervale regulate de timp vin îngrijitorii și povestesc la microfon tot ce este de povestit despre animalele respective. Printre altele ei povestesc si despre faptul că fauna pe terra este în pericol, dau sfaturi și învață copiii ce să facă pentru a proteja animalele, vorbesc despre braconaj și despre poluare. O experiență foarte interesantă și educativă. Mă repet, deși am vizitat foarte multe grădini zoologice la viața mea, printre care, de menționat Londra, Roma, Budapesta etc. totuși aceste parcuri imersive mi s-au părut muuuuult peste experiența pe care o oferă o grădină zoologică clasică. A! Și cea mai fun chestie pe care o poți face aici, pentru doar 2 euro este să cumpări pop-corn pentru capre și să le hrănești. Noi ne-am distrat copios hrănind caprele, ne-au furat și mâncat până și punga de hârtie, nu doar pop-corn-ul din ea.
Cu caprele, printre capre la un pop-corn
Sea Life – acvariul din mall-ul Val d’Europe de lângă Disneyland Paris – https://www.visitsealife.com/și https://www.visitsealife.com/paris/en/tickets-passes/ Este simpatic și acest acvariu și destul de bine dotat cu multe specii de pești, broaște țestoase, meduze și chiar și pinguini, în ciuda dimensiunilor sale destul de reduse. Însă prețul biletelor de acces este cam mare, tocmai ținând cont de dimensiunile sale reduse sau prin comparație cu alte acvarii pe care le-am mai văzut, cum ar fi cel din Barcelona sau cel din Qijon. Dar, trebuie să recunoaștem că atât Barcelona cât și Qijon-ul sunt orașe situate pe malul Mediteranei, respetiv pe malul Atlanticui, pe când acest acavariu este situate într-un orășel în mijlocul continentului. Așadar, ținând cont de acest aspect este chiar impresionant prin cee ace oferă.
Château-Thierry – Este tot un orășelo – sătuc în apropierea Parisului pe lângă care nu am trecut, dar pe care sper să mai am șansa să îl explorez în viitor. Mai ales că, după ce ne-am întors am și am citit despre el și despre bătălia care a avut loc în Primul Răzbi Mondial aici, între armata germană și forțele aliate (respectiv aramta americană), în cartea ,,Căderea uriașilor” – https://www.elefant.ro/caderea-uriasilor-primul-volum-din-trilogia-secolului_d69aae5f-66a5-4f65-83da-33c6eb047ea3#__sMDAxNzk4NjUscrisă de autorul britanic Ken Follett, carte pe care eu o citesc, pe Kindle, în limba franceză. Ținând cont de acestea mi-am propus, ca, în viitorul apropiat dacă mai ajungem în Franța, cu mașina, să ne mai plimbăm așa prin sătuce. Este o experiență de neratat! Desigur, pentru când mai cresc fetele și vor aprecia și ele, la fel de mult ca noi. Tot pentru atunci am în plan și câteva zile pentru castelele de pe Valea Loarei. Doamne ajută să fim sănătoși și să fim bine cu toții până atunci, să fie pace în lume și să apucăm să ne bucurăm de aceste experiențe, ceea ce doresc tuturor celor care apreciază așa ceva.
