Mă uit la ea! O privesc și practic văd cum crește, sub ochii mei. Boțul de om de acum 9 ani aproape că s-a transformat într-o adolescentă. Nu știu cum și când am clipit si a ajuns de la mersul de-a busilea la a fi aproape cât mine de înaltă… Nu mai spun că deja îmi poartă hainele si încălțările, iar de la anul cred că ce port eu îi va fi rămas deja mic, ei. Mă bucur când văd că încă se copilărește si încă îi mai plac jucăriile (doar Lego-ul, mai bine zis) și mă îngrijorez când îmi spune că vrea haine de la Zara, că îi dorește blugi evazați sau încălțăminte cu platformă. Practic Stiu că etapa asta este normală, dar a venit parcă prea repede.
Mi-e dor să fie mică, pufoasă si să încapă toată între două brațe de-ale mele! Mi-e dor să mai doarmă pe pieptul meu și să îi simt respirația reglându-se pe ritmul bătăilor inimii mele! Mi-e dor să o mai plimb în Manduca! Mi-e dor să-și mai dorească să umble îmbrăcată în rochie de prințesă prin tot Disneyland-ul și prin tot Parisul! Aș vrea să repetăm experiența asta și promit că n-o s-o mai cert și n-o să-mi mai pese dacă se uită lumea ciudat la ea și la noi, pe stilul ce caută Rapunzel cu metroul prin Paris?
Să mai spun și că săptămâna trecută a fost plecată în prima tabără din viața ei si că am stat cu inima cât un purice de grija și de dorul ei, iar ei i-a plăcut atât de mult, încât abia așteaptă să plece din nou? O simt așa ca pe un pui căruia deja i-au crescut aripile și care vrea să zboare din ce în ce mai sus și mai departe de cuib, din ce în ce mai independent…
Nu credeam că, după alți doi ani de nebunie, să ajung, în 2022, să scriu despre un astfel de subiect… dar ca întotdeauna viața nu te întreabă, când te ia prin surprindere…
În general nu obișnuiesc să îmi dau cu părerea despre subiecte controversate și nici acum nu am de gând să o fac… O să îi las pe cei dornici de ,,noroială” să facă ce știu ei cel mai bine, că oricum nu ducem, absolut deloc, lipsă de astfel de oameni. Ba dimpotrivă, în ultimele zile au apărut emitenți de păreri și judecăți, mai ceva ca… ghioceii. Din punctul meu de vedere, această specie de oameni intră la categoria ,,experților de canapea”. Pentru că este deosebit de facil să emiți păreri și judecăți de valoare, din confortul casei, al canapelei sau fotoliului și din fața ecranului (fie el de televizor, laptop, tabletă, telefon sau orice altceva). Așa cum am spus și mai sus eu nu am de gând să comentez în vreun fel evenimentele recente, pentru că nu aș vrea să îngroș rândurile celor mai sus menționați. Singurul lucru pe care îl pot spune este că ceea ce se întâmplă este foarte trist și că, din punctul meu de vedere, niciun motiv pe lumea asta, nu justifică și nu scuză pornirea unui război, de orice natură ar fi el (mediatic, verbal, fizic etc.). Tocmai de aceea, consider că nici ,,lupta” dintre emitenții de păreri nu este justificată. Pentru că, din nou, ca și în perioada din ultimii 2 ani, care nici nu s-a încheiat încă și acum oamenii se ceartă și se învrajbesc între ei, generând valuri întregi de ură. Și uite așa nu facem decât să trăim permanent sub o cupolă de energii și vibrații negative. Așadar, cred că în momentul actual, cel mai indicat ar fi ca, fiecare dintre noi să ajute cum poate și cum crede sau cum îl mână conștiința, dar în tăcere, fără valuri de păreri, înjurături și judecăți de valoare la adresa semenilor.
Cred că, Recunoștința față de ceea ce avem în prezent ar trebui să fie cea mai bună lecție, desprinsă din derularea evenimentlor din ultimele zile sau chiar din ultimii ani. Eu, cel puțin, asta am ales să fac, în loc să îmi dau cu părerea. Prefer să mă bucur de viață și să apreciez fiecare clipă, la maxim, fără să fac parada judecăților de valoare pe care, dacă le emit, le emit în tăcerea gândurilor mele, fără să le îndrept către ceilalți. Am ajuns să apreciez, mult mai mult, lucrurile care păreau mărunte și garantate, pe viață, dar care, în realitate, nu sunt. Am ajuns să apreciez ceea ce până acum numeam monotonie sau rutină, dar în lumina zilelor recente am ajuns să identific ca fiind liniște, pace și armonie. Așadar, cred că zilele astea, în loc să ne pierdem timpul cu lucruri mărunte, cum ar fi violența în gînduri și verbalizare, cel mai potrivit ar fi să fim empatici, să ne ajutăm semenii, dar și să ne bucurăm de tot ceea ce, încă, avem, cu recunoștință.
Sincer, cel mai rău mă îngrijorează, lumea asta, din ultimii ani, văzută, înțeleasă și trăită prin ochii copiilor. Pentru că noi, cei care suntem adulți acum, deși am avut, poate, la vremea copilăriei dificultăți în viață și poate nici copilăria noastră nu a fost mereu roz, totuși, cred că am fost ceva mai puțin expuși la griji și preocupări legate de viață, față de cum sunt copiii din ziua de azi. Nici nu aveam noi atâta acces la informație ca acum, dar poate că asta ne-a făcut să fim ceva mai norocoși… și, de ce nu, poate uneori mai feriți de manipulare și de ceea ce se cheamă ,,agenda setting” (fenomen despre care am învățat încă din facultate și care, pentru cei care nu știu, se referă la așa ceva: https://en.wikipedia.org/wiki/Agenda-setting_theory ). Sau poate e doar percepția mea actuală asupra vieții, din postura de părinte, postură care te face să fii permanet mai atent la lumea din jur și mai îngrijorat pentru propriii copii… În altă ordine de idei, cum ar fi să îți împachetezi, în grabă, cu viața sub amenințarea morții, toata existența, într-o valiză? Și aici nu mă refer, deloc, la lucrurile materiale ci la tot ceea ce ai construit ca om, ca familie, ca armonie și mai ales ca stabilitate și ca raportare la existență și ființare (mai ales prin ochii unui copil)? Pentru că nu îmi place și n-am nici puterea necesară să caut răspuns la această întrebare, prefer să îmi împachetez gândurile, din cap, în tăcere și să le învălui în puterea recunoștinței și a bucuriei față de momentul prezentului…
Primul articol, de pe acest site, pare mai greu de scris decât orice! Pentru că este la început de drum, ca atunci când te așteaptă o călatorie lungă, un munte abrupt de urcat și deși te simți apt și cu rucsacul pregătit…nu știi totusi de unde să începi și ce vei găsi pe drum… Pentru că ar trebui să fie important! Pentru că e PRIMUL! Dar, cumva nu e nici primul, pentru că înainte l-am scris pe cel din rubrica ,,despre mine” și nu știu nici cât de ,,meaningful” va fi, dar promit să mă străduiesc! Pentru că prezentul va fi, de fapt, trecut, în viitor, când va fi din nou prezent! E ok, nici eu nu am înteles ce am vrut sa zic… Poate doar că, DA, acesta este primul articol de pe acest site și este primul deoarece m-am hotarat să public site-ul astazi, ca sa fie în sincron cu ,,lansarea” mea, care a avut loc în urma cu fix 36 de ani.
Nu știu dacă acum 36 de ani, când m-am născut am plâns de bună voie s-au am primit tradiționala palmă la fund, ca să iau avânt și totodată să îmi fac antrenamentul pentru restul palmelor, ce aveau să vină pe parcursul vieții, dar, în mod cert, pentru site, acest articol reprezintă ,,palma la fund” în chip de avânt. Dorința de a scrie a mocnit și s-a manifestat permanent în viața mea, însă, așa cum am mai spus și în descrierea propriei persoane, m-am apucat de scris pe acest site, de dragul scrisului și de dragul meu, pentru că, de ce nu, uneori este bine să te mai iubești și singur. Pentru mine, scrisul este terapeutic, este ca o confesiune și o împăcare cu propria-mi persoană. Totodată, mi se pare că a scrie și a-ți consemna amintirile undeva, este benefic, în detrimentul uitării sau în detrimentul Alszheimer-ului, spre exemplu. Uneori, mi-aș dori să existe un mecanism care să facă posibilă înregistrarea tututor gândurilor și trăirilor, să le ,,îmborcăneze” undeva, într-un recipient la care să apelezi când îți este ,,foame” de amintiri (cum era pensivul lui Dumbledore din Harry Potter – pentru cunoscatori). În lipsa acestui mecanism, scrisul rămâne cea mai la îndemână metodă ,,second hand” (oricât de pleonastic ar suna) de a conserva amintiri și trăiri, astfel încâ să le și împachetezi frumos. Câte gânduri, trăiri sau idei mărețe nu sunt oare jertfite de-a lungul vieții unui om, pe altarul uitarii? Acum nu că prin scris s-ar putea păstra veridic toate, dar tot poate fi un bun colac de salvare, pentru o mică parte dintre ele…
Se spune că ,,mai intai a fost Cuvantul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” Apoi, lângă cuvânt a apărut iubirea și cred ca la unii ea se manifestă prin scris. Cam așa se rezumă și la mine plăcerea și dorința de a scrie, așa că la început și înainte de orice, îmi motivez existența acestui site, mie însămi, prin dorința de fi mai întai cuvintele, care sa îmi povestească în viitorul prezent despre iubirea trecută a vieții. Așadar, scriu penru a-mi aduce aminte, scriu pentru că îmi face bine, scriu pentru că scrisul este cel mai fin și răbdător ,,ascultator”, cea mai eficientă terapie, cel mai eficient și mai accesibil terapeut al sufletului, în ceea ce ma privește. Nu în ultimul rând, scriu pentru a nu uita și pentru a mă vindeca!
Si daca tot vorbeam de lucruri pe care îmi doresc să le scriu, ca să nu le uit, pentru că proverbul spune că ,,verba volant, scripta manent”, iată vorba care mi-a rămas în cap de la fi-mea a’ mică, în urmă cu câteva zile și pe care vreau să o păstrez aici, în chip de cadou pentru mai târziu: ,,mami, te iubesc dintotdeauna!” Nu-i așa că scrisul este minunat, când poți să înmagazinezi prin intermediul lui, asemenea amintiri?
