Iarna…pe lângă uliță, adică pe după garduri

While writing on Myremarkable

Astăzi, inspirată de zăpada de afară și de lenea pisicii din casă, m-am gândit să scriu despre senzația pe care mi-o provoacă acest anotimp, respectiv iarna. Trebuie să recunosc că, în prezent, am un soi de “mixed feelings” despre acest anotimp. Îmi și place, dar mă și enervează, pe alocuri… Tot e bine că acum sunt amestecate trăirile mele în legătură cu iarna, pentru că am avut o perioadă, destul de lungă din viață, când am urât efectiv iarna. Adică de pe la 10 – 12 ani încolo, până mai de curând, respectiv, până acum vreo 3 ani, când am învățat să schiez…

Să o luăm cu începutul: iarna copilariei mele. Iarna copilariei mele a fost demult, odată, acum câteva secole și-o eră! Dar, țin minte că, în copilarie, parcă îmi plăcea iarna. Îmi petreceam iernile, la fel cum mi-am petrecut și tot restul vieții, până în prezent, în București. Totuși, țin minte, că la vremea respectivă iarna era senzațională în București! Pentru că pe vremea respectivă ningea foarte, foarte mult, se făceau munți de nămeți și totuși școlile funționau (in your face Firea!). E adevărat că nu erau la fel de multe mașini ca acum și nici nu erau toți copiii aduși cu mașina până în buza clasei… De fapt nici oameni nu erau, în București, la fel de mulți ca acum. Bucureștiul nu era încă o metropolă! Era un simplu oraș, cu copii care își petreceau copilăria între blocuri și prin parcuri. Iarna făceam cazemate imense din zăpadă și ne plimbam între ele prin tuneluri, ați ghicit, săpate tot în zăpadă. La săniuș mergeam în parcul Tineretului, în vecinătatea căruia am trăit toată viața mea. Iarna îngheța bocnă și lacul, așa că uneori mă plimbam pe lacul înghețat împreună cu tata, fără patine, că nu aveam, primele patine le-am primit abia în clasa a 9-a. Țin minte cum tot tata m-a învățat să arunc cu pietre pe suprafața înghețată a lacului și cum râdeam de zgomotul făcut de fiecare piatră în parte. Dacă n-ați încercat, vă spun eu că se aude foarte ciudat, un sunet pițigăiat, ca și cum râde cineva de sub gheață. Mai țin minte și când ieșeam cu tata, iarna, în parc, noaptea, pe întuneric (pentru că se întuneca devreme și când venea el de la servici era deja întuneric). Mă trăgea cu sania, în timp ce stăteam pe ea culcată, pe spate și priveam cerul înstelat sau luna plină. Da, pe vremea aia încă se vedeau stelele pe cerul Bucureștiului! Cât de vii îmi sunt în minte aceste amintiri! Plimbările cu sania pe lună plină și poveștile pe care mi le spunea tata în timp ce tragea sania, cu mine pe ea, după el. Credeți-mă, poveștile povestite în timp ce tragi o sanie cu un copil, pe zapadă, prin parc, pe întuneric, iarna, doar la lumina stelelor și a lunii, capătă o cu totul altă dimensiune pentru imaginația copilului respectiv! Parcă îl vedeam pe Colț Alb, alergând pe lângă mine sau tragând la sanie…

Si, pentru că tot a venit vorba de povești, altceva ce mă duce cu gândul la iarnă este senzația îmbietoare de frig afară și cald înauntru. Mă rog, cât de cald putea fi la bloc, în vremurile respective, pentru că eu neavând bunici la țară nu pot spune că m-am bucurat prea mult de senzația aic cu ,,la gura sobei”. Dar căldura sigur exista! Cred că emana mai mult din interior către exterior, din sufletul pur de copil… Ziceam de povești: o altă amin­tire legată de iarnă este cea din zilele în care eram bolnavă și nu puteam merge la școală, așa că mă instalam în pat și din tovarășia caldă a păturilor ascultam toată ziua povești la pick-up. Ce dor mi-e de ascultat povești la pick-up, de cum foșnea acul pe disc și, de vocile personajelor, pe care le învățasem, deja, pe derost. Aveam câteva discuri cu povești: ,,Alice în țara minunilor”, ,,Tinerețe fară bătrânețe și viață fară de moarte”, ,,Harap alb”, ,,Mateiaș gâscanul”, ,,Muc cel mic”, ,,Prâslea cel voinic și merele de aur” și altele, pe care nu mi le mai amintesc, fără o încordare suplimentară a memoriei, acum. Atât de dragi mi-au fost poveștile astea că le-am adus și în prezent. Acum, uneori, înainte să le culc pe fete seara, în loc să le citesc, le pun să asculte, pe youtube, câte o poveste dintre cele de mai sus. Am fost foarte fericită să le regăsesc, pe net, pe exact aceleași povești ascultate de mine când eram mică la pickup, cu exact aceleași voci, voci care redau practic glasul copilăriei mele. Și nu doar că au aceleași voci, dar s-a înregistrat până și foșnetul și pocnetul acului pe disc. Noroc cu tehnologia asta, că se poate reda perfect, trecutul în prezent! După ce le-am facut cunoștință cu sunetul poveștilor din copilărila mea, acum, fetele chiar cer, uneori, să ascultăm poveștile respective. Thea, de obicei spune: „mami vreau să ne pui povestea cu Alice chelicită.” Nu, nu e vorba despre Alice cherchelită, ci despre „Alice vă invită”, cântecul de la „Alice în țara minunilor” care sună cam așa: „Alice vă invită, în țara vrăjită, veniți prietenii mei, cei mai buni! Eu sunt o fetiță, mă cheamă Alice și unchiul meu Charles, o carte a scris, dar eu încă-s mică și nu știu precis, aievea sunt toate sau vis ? Aievea sunt toate sau vis?” Practic asta mă întreb și eu destul de des, dacă aievea sunt toate sau vis? Când au trecut toți anii aștia? Când am ajuns din copil, copil cu copii? Cum am ajuns din iarna copilăriei mele, în ceea ce pare a fi iarna vieții mele?

Dar, ca să respectăm cronologia amintirilor despre iarnă, după ce am mai crescut, de prin adolescență așa, am început să detest iarna! Uram frigul si noroiul, mocirla și fleșcăiala care se lăsau în urma topirii zăpezii. Uram drumul lung, făcut pe jos, de la școală până acasă, drum pe care luam în freză toate gră­dinile din fața blocurilor de pe Bd. Dimitrie Cantemir din București, pentru că băieții din clasă aveau drum comun cu mine și le plăcea să săpunească bine fetele (cine știe, poate păream noi cam nespălate). Eram efectiv aruncată în grădini și transformată în ,,oamă” de zăpadă. Așa am ajuns să urăsc senzația de zăpadă rece și tăioasă ca sticla pisată, pe față, în păr, pe mâini, pe șira spinarii și așa mai departe. Când ajungeam, în sfârșit, acasă aveam țurțuri în păr. De asemenea, tot în perioada respectivă detestam iarna din cauza pocnitorilor și a acelorași baieți, colegi de clasă. Colegi care veneau cu pocnitorile în clasă și când te așteptai mai puțin, POC! aruncau cu ele aprinse pe lângă tine, chiar dacă au fost, de câteva ori, la limita exmatriculării pentru treaba asta. Am avut o dată pocnitoare și în gluga de la geacă. Am avut noroc că nu mi-a explodat în față și că nu mi-am pierdut auzul din cauza ei. De aceea URĂSC POCNITORILE de atunci și până în ziua de azi și fug și când se deschide sticla de șampanie (mă întorc doar după ce sunt sigură că s-a umplut paharul). Și uite așa se face că de la vârsta de 10-12 ani și până pe la 33, așa, am asociat iarna cu Bucureștiul, cu mocirla, cu mizeria, cu griul infinit și da, puțin și cu Bacovia și cu depresia. Apoi, acum 3 ani, după ce ne-am mutat în Poiană si am învățat să schiez, am găsit un nou sens iernii. Aici e și mai curat și albul rămâne alb mai multă vreme (vorba reclamei), iar să schiezi este absolut senzațional! Bine-nțeles, însă nu acum, când este aglomerat ca la balamuc și când riști să fii lovit, din toate direcțiile de inconștienții care schiază ca și cum și-au cumpărat pârtie. Plus că în perioada asta, din cauza pandemiei, toți mitocanii României s-au strâns aici. Nu au mai putut pleca la schi în alte țări, să ne facă cinste și pe-acolo așa că au rămas cu tot cu toată ,,cinstea” lor în țară și acum se înghesuie cu miile în Poiana Brașov, că e de fiță să vii aici. Mai ales după ce ai stat izolat atâta amar de vreme și nu ai avut unde etala toate țoalele ,,Muci” Gucci, ,,Ceface” Versace, “My But” adică Moon Boot, ,,Moș Vino”, respectiv Moschino și alte firme ,,perfect potrivite” pentru practicarea sporturilor de iarnă. Practic acum vin și stau cu orele la cozi la gondole, cabine sau telescaun ca să alunece vreme de 10 minute la vale. Da, dar  câți ochi îi văd în timpul ăla, nu i-au văzut toată pandemia! Pe pârtii sau pe trotuarele din Poiană, pe unde se merge ca și pe șosea ,,bară la bară”, sunt atâția alții care le pot admira ținutele. ,,Feșion uec” nu doar că s-a mutat aici, dar a și devenit the ”whole feșion fu*kin winter is coming and going, you know nothing Jhon Snow, season”.

Si iată că deși recent găsisem un nou sens iernii, de data asta se pare că din punct de vedere al schiatului, sezonul ăsta nu a fost să fie. Dar, mai trag o speranță că, poate după vacanța copiilor, dacă va mai fi zăpadă, voi mai ajunge și eu la schi. Bine-nțeles, asta doar dacă până atunci se înduplecă toți ăștia să plece, să se mai etaleze și, prin alte părți. Sau dacă nu, măcar să închidă pe tablă, ca la remi. Între timp mă mulțumesc cu admiratul iernii mai mult din casă, cum îmi plăcea uneori și în copilarie, de la căldu­rică. E atât de minunat să lenevești iarna în casă! Chiar dacă nici acum nu am gură de sobă sau șemineu cu blană în față, mai nou (din 7 decembrie 2020 încolo), am totuși un animal cu blană în apropiere – Cali, the cat! Deci mai lipsește doar soba sau șemineul, că ,,gura” o aveam deja, iar pisica deja s-a instalat, cu blana cu tot, și e cea mai bună profesoară în materie de lene. Este o pisică din rasa British Shorthair și are câteva diplome, obținute cu sârg și cu mare strădanie, la înalta ”Britishness Shorthairness Oxfordshire Laziness University of Cats”. Asa că, fie iarna cum o vrea, viața de pisică-i cea mai cea!

De treci codrii, prin pădurea de argint, vezi că înaintea ta, au mai trecut și batalioanele române Carpații…pe DN1

De când nu am mai scris, a mai trecut un an. Nu știu cum, că zilele trec atât de repede și deși alerg continuu, ca la un maraton fără linie de sosire, la final pare că nici de la start n-am plecat. Cine spune că s-a scurtat tim­pul, mare dreptate are!

Astăzi se sărbătoresc un număr de ani, paremi-se că 171, de când s-a născut marele poet Mihai Emi­nescu. Eu nu mă simt nicicum creativă azi, inspirația mea în materie de scris, este la un nivel foarte scăzut, așa, ca de ianuarie. În general, ianuarie, din punctul meu de vedere este o lună tare tristă. Cu toate acestea, de trei ianuarii încoace (cu cea actuală inclusă în pachet), de când am început să schiez, în sfârsit are și luna asta cât de cât un sens. Acum este suficient de ianuarie și de frig, încât să fie ceva zăpadă de schiat. Este suficient de mijlocul lunii, încât să se fi terminat și vacanța de iarnă a copiilor și sărbătorile moldovenilor pe rit vechi și toate cele. Asta înseamnă că ar trebui să fie condiții ideale pentru schiat. Adică să nu mai fie așa aglomerat, în timpul săptămânii, la schi, cum a fost în timpul vacanței. În realitate însă… am fost ieri la schi, într-o zi de joi și după cum se poate vedea în poza de mai sus, era cam „măcelărie”. Coadă la gondole, coadă la telescaun, coadă la telecabină. Cică pandemie, cică distanțare socială. Unde? Nu stiu! Probabil că doar în cuget și-n simțiri… În rest, ce-mi doresc eu mie, dragă Românie… respectiv, să mai stea oamenii pe la ,,cășile” lor sau să plece în alte țări de soare pline… momentan nu este posibil. Ce să facem? Mai așteptăm! Că vorba aia, peste două săptămâni iar începe vacanța (de atâta școală la copii), nu de alta, dar din septembrie încoace, de când a început anul academic, se spetesc nevoie mare și copiii și profesorii cu școala și au mare nevoie de vacanțe lungi și dese. Ca să nu-i atace coviduț! Școlile închise de atâtea luni, nu de alta, dar la covid devii vulnerabil doar dacă îți forțezi mintea și te găsește în mijlocul actului academic. Dacă ești în vacanță sau în tabără, nici vorbă! Lu’ covidel îi place de tine ,,decât” dacă ești studios. Dacă ești în vacanță, într-o relaxare totală, te lasă în pace! Zice, lasă-l mah pe-asta, că, săracu’ e pus pe distracție. Nu mă bag peste el! Aștept să meargă la școală, fi-i-ar ceapa lui de învățat!

In rest, turismul merge, anul trece, valabil și pentru profesori, vacanța trece, leafa merge și la cât mai multe vacanțe de la work from home și homeschooling. Eventual, cum am văzut că se practică, să intre și două-trei sporuri de condiții de muncă în mediu de risc, că doar e foarte enervat și muncitul ăsta de acasă. E clar! Cum ar spune cântecul “nu am chef azi, n-am chef de nimic!” Aș avea chef, aș avea chef, aș avea chef… de schiat, dar e prea aglomerat…și e de…hahat! Așa că mai bine îl sărbătoresc pe Eminescu și bat câmpii aici, în cinstea lui.