Octombrie lin, octombrie senin și colorat, de toamnă dezmierdat...în anul 2020 consmenat
Oriunde ne-am fi plimbat, am avut însoțitori de nădejde: un cățel în Ciocanu, o cățelușă jucăușă în Cheile Gradiștei și Fundata…
De când am luat contact cu școala, la vârsta de aproximativ 7 ani, de atunci încolo mi se pare ca toată viața este o școală și că nu depășim niciodată statutul de elevi, căci vorba aceea, ,,omul cât trăiește învață”. Dincolo, însă, de latura educativă a vieții, de acumularea permanentă de informații și cunoștințe, eu când spun ca viața este ca o școală, mă refer mai ales la celalte aspecte, respectiv la cele sociale și relaționale. Pentru că relațiile interumane și felul în care ne raportăm la viață, par să nu părăsească niciodată ,,sala de clasă”. În sfera profesională sau muncitorească, după caz, este exact ca la școală. Întodeauna este unul de la care ai câte ceva de învățat (valabil și în cazul învațăturilor ,,așa nu”), ca de la un profesor. Alții sunt colegii care vin cu temele nefăcute și copiază, apoi sunt cei care vor mereu să stea în prima bancă, să se facă remarcați și să aibă 10 pe linie sau să urce câte 2-3 trepte de-odată în ierarhie.
Vremurile pe care le trăim, în prezent, îmi dau senzația că toți cei care au copii de școală sunt cumva de două ori repetenți: o data pentru că au ajuns să repete școala alături de propriii copii și a doua oară, că rămân muuuult în urmă la capitolul viață social sau viață de nepărinți. Bieții părinți, care mai de care, sunt experți în asistarea copiilor în timpul școlii on-line devenind ,,personal assistant-i” cu normă întreagă. Multitasking-ul va umple și va rescrie multe CV-uri în anii 2020-2021 (sper ca nu și mai departe de acest interval), pentru că acum cei care au copii sunt și părinți și profesori si meditatori și, și, și… Acum, nu numai că își ajută copiii la teme, dar îi ajută și în timpul orelor, devenind asistenții propriilor copii. Atât sunt de ciudate, din punctul meu de vedere, vremurile pe care le trăim, încât îmi doresc din tot sufletul ca ele să nu devină, de fapt, normalitatea. Școala on-line, work from home, în definitiv, toată viața ajunge să se desfășoare preponderent on-line și/sau virtual. Interacțiunea umană este din ce în ce mai limitată și mai îngrădită. Dacă măcar noi cei care am fost copii sau adolescenți înainte de era virtuală a internetului, am mai apucat cât de cât să ne facem o idee despre ce înseamnă viață autentică, cu experiențe adevarate, cu julituri, cu râsete, plânsete, îmbrățisări, atingeri și pupături, cu ,,bisericuțe” sau gașcă de prieteni, la școală sau la servici, cei care abia acum iau contact cu școala, mi-e teamă că își vor forma o cu totul altă impresie despre școală și despre viață. Pentru că on-line nu poți să te bucuri nici de 10% din ceea ce înseamnă viața reală.
Am ajuns cu toții să fim doar niște ,,avatare”, care nici măcar nu mai seamană cu modelul care a stat la baza creării lor… Parinții sunt în permaneță în on-line, în paralel pentru propriul job, cât și pentru asistența la școală a copiilor din dotare. Înainte ne plângeam că cei mici petrec prea mult timp în fața computerelor, acum s-a ajuns în situația în care sunt și încurajați să facă asta. Interacțiunea socială a ajuns să se rezume exclusiv la mediul virtual. Oare cât va mai dura starea asta, nu de urgență, nu de alertă, ci de IREALITATE, ca să nu zic de imbecilitate? Oare vom ajunge cu toții sclavii acestei ,,noi realități”? Eu refuz să cred acest lucru și cu siguranță nu mă voi putea adapta, dacă vom rămâne permanent captivi în on-line…
Pentru mine, școala a fost o experiență reală, frumoasă și a continuat să fie astfel pe tot parcursul vieții. Nu îmi place școala on-line, deloc! La fel, viața profesională îmi place să o traiesc in mediul real, dedicat acestui tip de activitate. Nu îmi place să lucrez de acasă, in pijamale sau haine de casă, cu laptopul în brațe. Acest mod de lucru îmi dă senzația de viață pusă în convaleșcență sau arest la domiciliu.
Mie mi-a plăcut mult la școală, pentru că acolo am învățat în primul rând să socializez, dincolo de actul eductiv sau ori altceva se mai învață la școală! Pentru că trăirile alea, de copil, la școală nu se uită niciodată, pentru că ele modelează și definesc, alătui de familie, adultul de mai târziu.
So if “life is a school where you learn to remember what your soul already knows…” (author unknown), how come I can’t remember times like these we live right now? And how come my soul doesn’t adjust to them. Maybe because it knows everything’s wrong…maybe we woke up on the wrong side of the bed 🙁
Primul articol, de pe acest site, pare mai greu de scris decât orice! Pentru că este la început de drum, ca atunci când te așteaptă o călatorie lungă, un munte abrupt de urcat și deși te simți apt și cu rucsacul pregătit…nu știi totusi de unde să începi și ce vei găsi pe drum… Pentru că ar trebui să fie important! Pentru că e PRIMUL! Dar, cumva nu e nici primul, pentru că înainte l-am scris pe cel din rubrica ,,despre mine” și nu știu nici cât de ,,meaningful” va fi, dar promit să mă străduiesc! Pentru că prezentul va fi, de fapt, trecut, în viitor, când va fi din nou prezent! E ok, nici eu nu am înteles ce am vrut sa zic… Poate doar că, DA, acesta este primul articol de pe acest site și este primul deoarece m-am hotarat să public site-ul astazi, ca sa fie în sincron cu ,,lansarea” mea, care a avut loc în urma cu fix 36 de ani.
Nu știu dacă acum 36 de ani, când m-am născut am plâns de bună voie s-au am primit tradiționala palmă la fund, ca să iau avânt și totodată să îmi fac antrenamentul pentru restul palmelor, ce aveau să vină pe parcursul vieții, dar, în mod cert, pentru site, acest articol reprezintă ,,palma la fund” în chip de avânt. Dorința de a scrie a mocnit și s-a manifestat permanent în viața mea, însă, așa cum am mai spus și în descrierea propriei persoane, m-am apucat de scris pe acest site, de dragul scrisului și de dragul meu, pentru că, de ce nu, uneori este bine să te mai iubești și singur. Pentru mine, scrisul este terapeutic, este ca o confesiune și o împăcare cu propria-mi persoană. Totodată, mi se pare că a scrie și a-ți consemna amintirile undeva, este benefic, în detrimentul uitării sau în detrimentul Alszheimer-ului, spre exemplu. Uneori, mi-aș dori să existe un mecanism care să facă posibilă înregistrarea tututor gândurilor și trăirilor, să le ,,îmborcăneze” undeva, într-un recipient la care să apelezi când îți este ,,foame” de amintiri (cum era pensivul lui Dumbledore din Harry Potter – pentru cunoscatori). În lipsa acestui mecanism, scrisul rămâne cea mai la îndemână metodă ,,second hand” (oricât de pleonastic ar suna) de a conserva amintiri și trăiri, astfel încâ să le și împachetezi frumos. Câte gânduri, trăiri sau idei mărețe nu sunt oare jertfite de-a lungul vieții unui om, pe altarul uitarii? Acum nu că prin scris s-ar putea păstra veridic toate, dar tot poate fi un bun colac de salvare, pentru o mică parte dintre ele…
Se spune că ,,mai intai a fost Cuvantul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” Apoi, lângă cuvânt a apărut iubirea și cred ca la unii ea se manifestă prin scris. Cam așa se rezumă și la mine plăcerea și dorința de a scrie, așa că la început și înainte de orice, îmi motivez existența acestui site, mie însămi, prin dorința de fi mai întai cuvintele, care sa îmi povestească în viitorul prezent despre iubirea trecută a vieții. Așadar, scriu penru a-mi aduce aminte, scriu pentru că îmi face bine, scriu pentru că scrisul este cel mai fin și răbdător ,,ascultator”, cea mai eficientă terapie, cel mai eficient și mai accesibil terapeut al sufletului, în ceea ce ma privește. Nu în ultimul rând, scriu pentru a nu uita și pentru a mă vindeca!
Si daca tot vorbeam de lucruri pe care îmi doresc să le scriu, ca să nu le uit, pentru că proverbul spune că ,,verba volant, scripta manent”, iată vorba care mi-a rămas în cap de la fi-mea a’ mică, în urmă cu câteva zile și pe care vreau să o păstrez aici, în chip de cadou pentru mai târziu: ,,mami, te iubesc dintotdeauna!” Nu-i așa că scrisul este minunat, când poți să înmagazinezi prin intermediul lui, asemenea amintiri?
