Month: May 2021

7 ani

7 ani reprezintă un interval semnificativ de timp. Din orice perspectivă ai privi această cifră, ea este una emblematică: cei 7 ani de-acasă, cifră magică, cifra lui Dumnezeu, 7 zile ale săptămânii, cei 7 pitici 🙂 ș.a.m.d.

Pentru mine, în momentul de față, cifra 7 reprezintă cea mai înaltă vârstă pe care a atins-o, unul dintre copiii mei. Deși, aparent este doar un număr, privit din perspectiva descrisă mai sus, este, totuși, un număr foarte important de ani. Practic înseamnă 7 ani de bucurie, condensați într-o minune de fetiță, pe numele ei, Eva. Cineva mi-a spus, odată, că numele Eva își are originea în cuvântul ebraic „hawa”- Ava, care se traduce prin „viață”. Într-adevăr, pentru mine Eva a însemnat viață. Ea este cea care m-a determinat să aleg viața, în cel mai cumplit moment din existența mea…

7 ani! Este greu să rezumi 7 ani în cuvinte… și  nici nu îmi doresc să fac asta! Din contră, mi-aș dori să iau toți acești 7 ani și să-i întind, să-i răsfir, să-i absorb prin fiecare por al ființei mele, la infinit și la nesfârșit, să pot să îi deșir și să-i retrăiesc, secundă cu secundă. Da, este adevărat că primii 7 ani din viață se numesc cei 7 ani de acasă și asta, din punctul meu de vedere, dintr-un motiv foarte bine întemeiat! Pentru că, din toată viața de părinte, sunt cei mai dulci ani! Pentru că, în primii ăștia 7 ani din viața copilului tău, te bucuri de privilegiul de a-l avea aproape de tine, mai aproape decât oricând în tot parcursul următor al vieții lui… Totodată, este periodă în care ți se va permite să fii martor la cele mai minunate etape de dezvoltare din viața unui pui de om. Cele 7 minuni ale ființei și ale evolutiei ființei:

1. Momentul în care îi auzi pentru prima dată bătăile inimii și devii conștientă că în tine ființează o minune.

2. Momentul nașterii, când plângi involuntar de fericire, când o cascadă de sentimente și trăiri se revarsă peste tine… și cam atât… că restul nu se poate descrie în cuvinte.

3. Momentul în care puiul de om stă cuibărit la sânul tau și îi simți mirosul de bebe cu lăptic și zahăr și miere si toate chestiile dulci din univers.

4. Momentul în care zâmbește pentru prima data, în somn, cuibărit în brațele tale.

5. Momentul în care spune pentru prima dată ,,mama!” și chiar se referă la tine și, dintr-o dată, capeți un nou sens, în viață.

6. Momentul în care face primii pași, cu mânuțele larg deschise în aer, ca și când ar vrea să cuprindă între ele tot universul, dar, în special, pe tine, către care se grăbește să ajungă, ca și când ai fi singura destinație existentă, a oricărui drum.

7. Toate celelalte clipe, secunde, miimi de secundă sau orice unități de măsură ale timpului, pe care ai vrea să le retrăiești la infinit, alături de puiul tău.

Și-apoi ai clipit și te trezești că au trecut 7 ani de când a respirat prima gură de aer, pe acest pământ. Și îți vine să plângi de bucurie pentru tot ce ai trait, fară să îți dai seama ce ai făcut ca să meriți o asemenea minune în viața ta. Apoi îți vine să plângi de tristețe că cei 7 ani par că au fost, de fapt, 7 secunde și nu înțelegi cum ai fost martor, atât de repede, tuturor minunilor amintite mai sus. Și continui să plângi pentru că nu poți opri timpul în loc sau pentru că nu ai acces la un buton de rewind, pe care să-l apeși, să derulezi înapoi și să poți retrăi fiecare clipă petrecută alături de fărâma minunată, desprinsă din praf de stele, coaptă în interiorul tău la „foc cald” de inimă pulsândă, crescută la pieptul tău și, apoi, 7 ani mai târziu, transformată într-o adevărată domnișoară, cu perso­nalitate unică, ce pare că începe să capete, tot mai mult contururi de…adult.

Deși sunt conștientă că, în ciuda responsabilității pe care le-o poartă, copiii nu aparțin părinților lor, totuși, îmi este extrem de greu să nu mă simt posesivă când vine vorba de ei. În realitate, responsabilitatea nu ne îndreptățește nicicum simțul proprietății asupra copiilor noștri, iar cumva, acest fapt devine cel mai greu de acceptat lucru, din viața de părinte. Cred că, mai corect ar fi să presupunem că noi, părinții, le aparținem lor. Practic ne-au cucerit, din momentul în care apar în viața noastră, acaparând-o și populând-o cu cele mai minunate trăiri și sentimente, pe care nu ai cum să le experimentezi, decât devenind părinte. Victoria copiilor asupra noastră, ca părinți este definitivă și irevocabilă, pentru că trăirile și sentimentele la care ne supun, nu se compară cu nimic altceva! Oricât crezi că ai trăit înainte de a deveni părinte, intensitățile sentimentelor și ale trăirilor de după, te vor contrazice, acestea fiind incomparabile, cu orice altceva! Atât dragostea necondiționată, fericirea, pasiunea, grija, cât și (sau mai ales) anxietatea, teama, panica, oboseala, adrenali­na, toate ating, din când în când, pe rând sau împreună, cele mai înalte cote, întocmai ca într-un roller coaster emoțional. Peste toate cele, se suprapune, bineînțeles, mai des sau mai rar și frustrarea, pentru că, oricât te-ai strădui, sigur nu vei putea fi părintele perfect, (thanks for trying, though!) din moment ce perfecțiunea și ,,calitatea” de părinte sunt două atribute care se resping, precum magneții cu aceiași poli.

Revenind, însă la minunea din viața mea, care tocmai a împlinit 7 ani! Nu îmi vine să cred, cum a zburat timpul, fară să-i pese de dorul meu de bebeluș sau de panica mea legată de faptul că e deja mare și nu-mi mai aparține, fară să-mi fi aparținut, de fapt, niciodată, dar totuși să-mi aparțină la nivelul de ,,proprietar”, aproape unic, al tuturor îmbrățișărilor, pupicilor și iubirilor ei. Acum trebuie să împart toate astea cu cea mai buna prietenă a ei sau cu soții 1, 2 sau 3, pe care deja i-a ,,colecționat”, cu pisica sau mai știu eu cu cine sau ce, din universul ei, care se află într-o continua expansiune.

Cum a trecut, pe nesimțite, timpul dintre momentele în care cel mai important lucru era să reușesc să o culc și să apuc să dorm sau să fac un duș și momentul prezent, când este plecată la școală și after, câte 8 ore… întregi? 8 ore când nu e lângă mine, când de fapt nu sunt lângă mine, nici ea, nici soră-sa, iar eu trebuie să mă reeduc și să mă împrietenesc cu anxietatea și cu gândurile, de genul, ,,oare ce fac? ”, ,,oare sunt bine?”…

Cum s-a transformat din bebelușa care își purta mândră mămăliga, în păr, ca pe o tiară cu diamante, la domnișoara care îmi spune astăzi că ea nu mai poartă „chestii” cu Elsa, pentru că „chestiile” cu Elsa, sunt de bebeluși? Sau de la bebelușa care se lupta, cu îndârjire, la numai 6 luni, să se ridice în picioare (ceea ce a și reușit, pentru ca la doar 9 luni să fugă deja prin casă), la fetița asta cu trăsături de veritabilă domnișoară, care astăzi primește trandafiri roșii, inele, scrisori de dragoste și cereri în căsătorie, de la băieți (spre ,,încântarea”, aproape magică, a lu’ tati)? Pare că graba ei de a se ridica atât că de devreme în picioare și de a o lua la fugă, prin casă, prevestea graba cu care va fugi timpul de sub picioarele mele de mamă de bebeluși, apoi de toddleri și astăzi de mamă de fetițe sau de domnișoare în devenire…

Grăbit ai fost tu, timpule! Dar, te rog, îndură-te! Mai lâncezește timpule și tu, nițel și lasă-mă să mă mai bucur de dimineți molcome, ca cea de azi, când Eva a venit la mine în pat și s-a cuibărit la pieptul meu, ca pe vremuri, când bebeluș fiind dormea așa ore-n șir… Mai îngăduie-mi, cât mai multe momente ca acesta, să pot să o respir și să îmi umflu pieptul cu mirosul de copilărie, cu iubirea lor și cu sentimentele de liniște, siguranță și împlinire sufletească, oferite de prezentul, pe care, încă, nu l-ai preschimbat, mișelește, în trecut…

Do you ever feel wasted? (sau când ceea ce pare, la prima vedere, amuzant, este de fapt filosofie pură)…

Cu alte cuvinte, mă întreb dacă mai există și alte persoane, care, la fel ca mine, uneori simt… că se irosesc. Pe mine mă încearcă mai des sau mai rar acest sentiment. Adică, mi se întamplă, de fapt, des, să constat că nu fac ce mi-aș dori, cu adevărat, în viață, fie din lipsă de timp, fie de lene sau fie… pentru că rutina, plafonarea, vârsta sau orice alt motiv tâmpit, care se poate rezuma în… lasă că merge și așa. E adevarat! Merge azi, merge mâine, poate mai merge și poimâine, apoi te trezești într-o zi că nu mai merge, viața a trecut si tu te-ai… risipit.

Chestia asta cu risipeala personală pare că începe să se accentueze o dată cu înaintarea în vârstă. Cred că e ceva, cumva și fiziologic… normal. Adică, de exemplu, când ești copil totul este mai intens, mai accelerat, de la puls, respectiv bătăile inimii și până la intensitatea cu care absorbi viața si orice senzație oferită de ea. Apoi crești, pulsul se mai domo­lește, inima bate mai încet, după adolescență încolo, cică devii mai înțelept, dar, mai ales, mai lent în simțiri. Parcă nu mai ești atât de prezent, ești mai preocupat de trecut sau de viitor și, mai ales, începi să apreciezi foarte mult, ca activitate, somnul! Parcă îți vine să spui, mă pasionează… somnul! Cu toate astea îmi aduc perfect aminte că atunci când eram copil, mi se părea o reală pierdere de vreme, somnul, în special cel de prânz. Nu mai zic că, acum, având copii, constat foarte des că lor, chiar și somnul de pe timpul nopții, li se pare, destul de des, o pierdere de vreme. Iar eu, eu am ajuns azi la vorba bunicii mele (Dumnezeu s-o ierte!) care îmi spunea când nu voiam să dorm la prânz: „o să vezi tu când o să fii mare ce o să mai cauti somnul!”. Câtă dreptate avea! Pentru că acum, vorba aia, caut somnul, cu pasiune (cum spuneam mai devreme), dar în loc de somn găsesc doar… știucă, adică știu că somnul e… drăguț că e răruț, dar vai cât ador să mă risipesc… dormind!

Revenind, însă, la risipa individuală care se realizează altfel decât prin somn. De exemplu, ,,n” pasiuni, pe care n-are rost să le înșir că nu mi-ar ajunge cuvintele și pe care nu le pun deloc sau suficient în practică. De ce? Argumentele nu își au rostul, pentru că nu vreau să îmi caut scuze! La fel, ,,n” cunoștințe pe care nu le folosesc sau nu le exploatez suficient. Cum ar fi că stiu trei limbi străine, dar nu le folosesc decât citind sau în vacanțe, deși mi-ar fi plăcut la nebunie să le „scot la produs” din punct de vedere profesional. Nu mai zic de treaba asta cu scrisul. Da! Nu scriu deloc suficient de des și cel mai grav este că las o groază de idei să se piardă! Pentru că din lene sau comoditate! Pentru că, așa cum spune proverbul ,,verba volant, scripta manent”, dar l-a mine nu prea ,,manent”, dacă nu scribo, adică scriu (dacă îmi mai aduc bine aminte conjugările sau declinările verbelor în latină, care latină nu prea s-a lipit de mine, pentru că nu mi-a plăcut).

Din punct de vedere profesional… risipă totală! Deși mi-am descoperit vocația foarte de timpuriu, fară ca măcar să îmi dau seama, până mai de curând, se pare, că în momentul prezent nu doar că nu mi-am atins adevăratul potențial profesional, dar uneori am senzația că o să îmi bată pensia la ușă, fară să-l mai ating vreodată. Revenind la descope­rirea mea inconștientă, a vocației. Abia de curând am realizat! Când eram mică, îmi plăcea foarte mult să ambalez chestii. Plăcerea asta a persistat, în timp, astfel încât si în prezent, îmi place să ofer cadourile ambalate. Odată, demult, în mileniul și secoul trecut, când eram mică, înainte de un Crăciun, am confecționat o groază de cutiuțe din carton, pe care le-am ambalat în șervețele colorate și le-am legat cu fundițe. Nu aveam pe vremea aia hârtie specială de ambalat, așa că am improvizat pentru că și creativă, se pare, am fost, tot de mică. Arătau de vis, chiar dacă înăuntru erau goale. Reflectând, acum, asupra acestei pasiuni sau asupra jocului de-a ambalatul, mi-am dat seama că, de fapt, mie întotdeauna mi-a plăcut marketing-ul. Sau advertising-ul sau, practic, ambalatul vieții într-o poveste (ceea ce se poate traduce în pasiunea pentru scris). Și cu toate că asta m-a definit ca individ, dintotdeauna, degeaba! Risipă! Risipă de material! (sau cum i-ar zice preoteasa din Game of Thrones lui Cersei Lanister, ,,SHAME! SHAME! SHAME!”). Cât de pasionată eram și în timpul și după terminarea liceului! Cu câtă ardoare mi-am dorit să urmez calea pe care am urmat-o! Cât de magici au fost anii facultății! Câtă pasiune am depus în momentelee alea! Looking all the way back now, pot spune că și azi, dacă ar trebui să o iau de la capăt, tot drumul ăla/asta l-aș alege. Pentru că mi-a plăcut!!!!

Pentru că așa sunt eu! Dacă nu fac lucrurile din plăcere și din pasiune prefer să nu le fac deloc! Cum spuneam mai sus, de-aia n-am învățat latina, pentru că nu mi-a plăcut (așa să știți doamna Ionescu – profa super exigentă de latrină, pardon latină, din liceu)! De-aia de multe ori sunt acuzată că nu-s flexibilă din punct de vedere al schimbării domeniului de activitate. Și adevărul este că chiar nu sunt! (Chiar dacă fizic sunt foarte flexibilă și după cei 12-14 ani de gimnastică ritmică încă mai pot să fac podul pe spate, chiar din picioare și încă pot să îmi pun piciorul în cap – altă abilitate/pasiune irosită viața asta, că deși eram talentată și îmi plăcea, nu am continuat în direcția sportului! Dacă mai continui cu atâtea paranteze, în paranteze, pe după paranteze, textul ăsta o să semene a ecuație matematică… și n-ar trebui, pentru că nu mă pricep deloc la ecuații sau la matematică… că nici matematică nu a fost pe lista mea de…pasiuni.). Revenind! Ce ziceam înainte de paranteză? A, da!  Ziceam că adevărul este că nu sunt deloc flexibilă din punct de vedere al regândirii sferei profesionale. Pentru că nu m-aș apuca niciodată de ceva ce nu-mi place, indi­ferent de câte beneficii materiale aș culege. Si, toate reflecțiile astea le-am regăsit aseară, într-un citat din Ileana Vulpescu (care tocmai ce a trecut la cele veșnice, Dumnezeu s-o ierte!), respectiv: <<O parte din om se conjungă cu verbul ,,a avea”, cealaltă parte se conjugă cu verbul ,,a fi”. Important este ca partea lui ,,a fi” să fie măcar egală cu cea a lui ,,a avea”. Cei pentru care ,,a fi” atârnă mai mult decât ,,a avea” sunt cei care trăiesc pentru a ști, pentru a afla, ceilalți sunt robii obiectelor, robi strict ai materiei. Orizontul lor este mărginit de obiecte ca de-un parapet. Ei suferă de-o incurabilă orbie spirituală.>> Frumos citatul și foarte profund! Prima parte e ca în franceză, unde întotdeauna, la timpii trecuți, o parte din verbe se conjungă cu verbul ,,a fi” în vreme ce restul sau cealaltă parte cu verbul ,,a avea”. Apoi, ce spune autoarea, depășeste granițele oricărei limbi. Restul citatului, practic, vorbește despre… gramatica ființei… pentru cine se pricepe, cât de cât, la… ,,gramatică”.

În lumina celor mai sus expuse și analizând activitatea mea din ultimul timp, începe să îmi fie teamă ca partea din mine care se conjugă cu verbul „a avea” să nu înceapă să atârne mai mult decât cea care se conjugă cu verbul „a fi “. Deși toată viața, suntem, de fapt captivi, în trupul, care este (vorba lu’ Vanghele) material, sper, totuși, că partea nevăzută, spirituală să străpungă, mai intens carapacea prezentului sau a ambalajului (ca tot spuneam mai devreme despre pasiunea mea pentru ambalat), oricât ar fi acesta de… decorativ.

Menționez, totodată, că poza pe care am atașat-o acestui articol nu este întâmplătoare sau pusă cu scopul de a stârni amuza­ment. Nu! Este o poză care reflectă foarte bine tot ceea ce am scris aici! Pentru că animalul, atât în cazul de față cât și în condiția lui generică de animal, este foarte asumat și autentic în trăirea lui! Animalul nu se risipește! El TRĂIEȘTE, în adevaratul sens al cuvântului! Lenea este asumată până la nivelul de artă și pasiune, fără introspecții inutile sau auto­critică! Așă că, da, pentru a mă scă­pa de mustrările de conștiință și de sentimentul de risipă, recunosc că, o reîncarnare într-o viață de pisică, precum cea a lui Cali, pare o perspectivă minunată!