7 ani reprezintă un interval semnificativ de timp. Din orice perspectivă ai privi această cifră, ea este una emblematică: cei 7 ani de-acasă, cifră magică, cifra lui Dumnezeu, 7 zile ale săptămânii, cei 7 pitici 🙂 ș.a.m.d.
Pentru mine, în momentul de față, cifra 7 reprezintă cea mai înaltă vârstă pe care a atins-o, unul dintre copiii mei. Deși, aparent este doar un număr, privit din perspectiva descrisă mai sus, este, totuși, un număr foarte important de ani. Practic înseamnă 7 ani de bucurie, condensați într-o minune de fetiță, pe numele ei, Eva. Cineva mi-a spus, odată, că numele Eva își are originea în cuvântul ebraic „hawa”- Ava, care se traduce prin „viață”. Într-adevăr, pentru mine Eva a însemnat viață. Ea este cea care m-a determinat să aleg viața, în cel mai cumplit moment din existența mea…
7 ani! Este greu să rezumi 7 ani în cuvinte… și nici nu îmi doresc să fac asta! Din contră, mi-aș dori să iau toți acești 7 ani și să-i întind, să-i răsfir, să-i absorb prin fiecare por al ființei mele, la infinit și la nesfârșit, să pot să îi deșir și să-i retrăiesc, secundă cu secundă. Da, este adevărat că primii 7 ani din viață se numesc cei 7 ani de acasă și asta, din punctul meu de vedere, dintr-un motiv foarte bine întemeiat! Pentru că, din toată viața de părinte, sunt cei mai dulci ani! Pentru că, în primii ăștia 7 ani din viața copilului tău, te bucuri de privilegiul de a-l avea aproape de tine, mai aproape decât oricând în tot parcursul următor al vieții lui… Totodată, este periodă în care ți se va permite să fii martor la cele mai minunate etape de dezvoltare din viața unui pui de om. Cele 7 minuni ale ființei și ale evolutiei ființei:
1. Momentul în care îi auzi pentru prima dată bătăile inimii și devii conștientă că în tine ființează o minune.
2. Momentul nașterii, când plângi involuntar de fericire, când o cascadă de sentimente și trăiri se revarsă peste tine… și cam atât… că restul nu se poate descrie în cuvinte.
3. Momentul în care puiul de om stă cuibărit la sânul tau și îi simți mirosul de bebe cu lăptic și zahăr și miere si toate chestiile dulci din univers.
4. Momentul în care zâmbește pentru prima data, în somn, cuibărit în brațele tale.
5. Momentul în care spune pentru prima dată ,,mama!” și chiar se referă la tine și, dintr-o dată, capeți un nou sens, în viață.
6. Momentul în care face primii pași, cu mânuțele larg deschise în aer, ca și când ar vrea să cuprindă între ele tot universul, dar, în special, pe tine, către care se grăbește să ajungă, ca și când ai fi singura destinație existentă, a oricărui drum.
7. Toate celelalte clipe, secunde, miimi de secundă sau orice unități de măsură ale timpului, pe care ai vrea să le retrăiești la infinit, alături de puiul tău.
Și-apoi ai clipit și te trezești că au trecut 7 ani de când a respirat prima gură de aer, pe acest pământ. Și îți vine să plângi de bucurie pentru tot ce ai trait, fară să îți dai seama ce ai făcut ca să meriți o asemenea minune în viața ta. Apoi îți vine să plângi de tristețe că cei 7 ani par că au fost, de fapt, 7 secunde și nu înțelegi cum ai fost martor, atât de repede, tuturor minunilor amintite mai sus. Și continui să plângi pentru că nu poți opri timpul în loc sau pentru că nu ai acces la un buton de rewind, pe care să-l apeși, să derulezi înapoi și să poți retrăi fiecare clipă petrecută alături de fărâma minunată, desprinsă din praf de stele, coaptă în interiorul tău la „foc cald” de inimă pulsândă, crescută la pieptul tău și, apoi, 7 ani mai târziu, transformată într-o adevărată domnișoară, cu personalitate unică, ce pare că începe să capete, tot mai mult contururi de…adult.
Deși sunt conștientă că, în ciuda responsabilității pe care le-o poartă, copiii nu aparțin părinților lor, totuși, îmi este extrem de greu să nu mă simt posesivă când vine vorba de ei. În realitate, responsabilitatea nu ne îndreptățește nicicum simțul proprietății asupra copiilor noștri, iar cumva, acest fapt devine cel mai greu de acceptat lucru, din viața de părinte. Cred că, mai corect ar fi să presupunem că noi, părinții, le aparținem lor. Practic ne-au cucerit, din momentul în care apar în viața noastră, acaparând-o și populând-o cu cele mai minunate trăiri și sentimente, pe care nu ai cum să le experimentezi, decât devenind părinte. Victoria copiilor asupra noastră, ca părinți este definitivă și irevocabilă, pentru că trăirile și sentimentele la care ne supun, nu se compară cu nimic altceva! Oricât crezi că ai trăit înainte de a deveni părinte, intensitățile sentimentelor și ale trăirilor de după, te vor contrazice, acestea fiind incomparabile, cu orice altceva! Atât dragostea necondiționată, fericirea, pasiunea, grija, cât și (sau mai ales) anxietatea, teama, panica, oboseala, adrenalina, toate ating, din când în când, pe rând sau împreună, cele mai înalte cote, întocmai ca într-un roller coaster emoțional. Peste toate cele, se suprapune, bineînțeles, mai des sau mai rar și frustrarea, pentru că, oricât te-ai strădui, sigur nu vei putea fi părintele perfect, (thanks for trying, though!) din moment ce perfecțiunea și ,,calitatea” de părinte sunt două atribute care se resping, precum magneții cu aceiași poli.
Revenind, însă la minunea din viața mea, care tocmai a împlinit 7 ani! Nu îmi vine să cred, cum a zburat timpul, fară să-i pese de dorul meu de bebeluș sau de panica mea legată de faptul că e deja mare și nu-mi mai aparține, fară să-mi fi aparținut, de fapt, niciodată, dar totuși să-mi aparțină la nivelul de ,,proprietar”, aproape unic, al tuturor îmbrățișărilor, pupicilor și iubirilor ei. Acum trebuie să împart toate astea cu cea mai buna prietenă a ei sau cu soții 1, 2 sau 3, pe care deja i-a ,,colecționat”, cu pisica sau mai știu eu cu cine sau ce, din universul ei, care se află într-o continua expansiune.
Cum a trecut, pe nesimțite, timpul dintre momentele în care cel mai important lucru era să reușesc să o culc și să apuc să dorm sau să fac un duș și momentul prezent, când este plecată la școală și after, câte 8 ore… întregi? 8 ore când nu e lângă mine, când de fapt nu sunt lângă mine, nici ea, nici soră-sa, iar eu trebuie să mă reeduc și să mă împrietenesc cu anxietatea și cu gândurile, de genul, ,,oare ce fac? ”, ,,oare sunt bine?”…
Cum s-a transformat din bebelușa care își purta mândră mămăliga, în păr, ca pe o tiară cu diamante, la domnișoara care îmi spune astăzi că ea nu mai poartă „chestii” cu Elsa, pentru că „chestiile” cu Elsa, sunt de bebeluși? Sau de la bebelușa care se lupta, cu îndârjire, la numai 6 luni, să se ridice în picioare (ceea ce a și reușit, pentru ca la doar 9 luni să fugă deja prin casă), la fetița asta cu trăsături de veritabilă domnișoară, care astăzi primește trandafiri roșii, inele, scrisori de dragoste și cereri în căsătorie, de la băieți (spre ,,încântarea”, aproape magică, a lu’ tati)? Pare că graba ei de a se ridica atât că de devreme în picioare și de a o lua la fugă, prin casă, prevestea graba cu care va fugi timpul de sub picioarele mele de mamă de bebeluși, apoi de toddleri și astăzi de mamă de fetițe sau de domnișoare în devenire…
Grăbit ai fost tu, timpule! Dar, te rog, îndură-te! Mai lâncezește timpule și tu, nițel și lasă-mă să mă mai bucur de dimineți molcome, ca cea de azi, când Eva a venit la mine în pat și s-a cuibărit la pieptul meu, ca pe vremuri, când bebeluș fiind dormea așa ore-n șir… Mai îngăduie-mi, cât mai multe momente ca acesta, să pot să o respir și să îmi umflu pieptul cu mirosul de copilărie, cu iubirea lor și cu sentimentele de liniște, siguranță și împlinire sufletească, oferite de prezentul, pe care, încă, nu l-ai preschimbat, mișelește, în trecut…