(NICI MĂCAR POZA NU A VRUT SĂ SE ÎNCARCE LA POSTAREA ASTA! E DE LA “BUCURIE”! DECI AICI TREBUIE SĂ VĂ IMAGINAȚI O POZĂ PĂ “BUCURIE”
Povesteam în postarea trecută despre acest an care a fost foarte încărcat pentru noi, din punct de vedere al provocărilor pe zona de sănătate… Ei, se pare că încheiem anul în aceeași tonalitate. Astăzi, 27 decembrie, în mod normal ar fi trebuit să povestesc despre capitolul cu plimbarea din luna octombrie în Spania, dar până să ajung acolo trebuie să menționez că și aceste ultime zile din anul 2024 ne-au fost și ne sunt pline, din nou, de “bucurii” de-astea legate de sănătate. Astfel, exact ca în romanul circular “Ion” (cine știe, cunoaște), dacă anul trecut în decembrie început cu boli se pare că anul ăsta îl încheiem, în decembrie, tot așa. Din fericire, anul ăsta a fost prima data după mulți ani când am reușit să îi serbăm ziua Theei, chiar de ziua ei pe 7 decembrie. Așadar, anul ăsta nu a mai fost bolnavă de ziua ei. A apucat să se bucure, frumos, de împlinirea celor 8 ani, alături de sora ei și de două colege. Bucurie mare, bucurie, doar că fix în noapte de după ziua ei s-a trezit cu plânsete, dureri și usturimi. Nu o să intru în prea multe amănunte, că nu e genul de subiect pentru care să se bucure cineva de o relatare descriptivă. Cert este că anul ăsta, cadou de ziua ei s-a procopsit cu oxiuri! O maaaare bucurie! Ceva de vis! Speram să nu trăiesc vreodată așa ceva. De altfel eu nici acum nu înțeleg cum se face că mai există așa ceva. Suntem contemporani cu AI-ul, dar pe partea din dos… ne mănâncă viermii. Dar n-am ce să zic! Adevărul este că noi n-am ratat nimic. De când avem fetele la școala vieții Waldorf wanna be, în realitate hellsdorf, pe toate le-au adus de acolo. Păduchi, rujeole, gripe, acum și oxiuri. E pe dărnicie! La școala asta unde învață ele se găsesc de toate. Mai puțin săpun și apă caldă la baie, că doar fiind școala particulară și pe bani mulți, de une naiba așa ceva?
Revenind, cum spuneam, din 7 spre 8 decembrie am început să ne luptăm cu oxiurii. Ceva absolut de neuitat! Nopți în șir nedormite! Igienizare la maxim a casei! Munți întregi de haine, așternurturi și prosoape zilnic de spălat. O “minunăție”. Tratament preventiv pentru toată familia și sperăm că am scăpat și că nu mai repetăm episodul, deși am înțeles că se scapă foarte greu de acești paraziți și nu exclud varianta unei reluări, deși sper din tot sufletul să nu! În orice caz, până la episod în reluare de oxiuri să nu credeți că am stat degeaba. Nuuuuu! Nici vorbă! După ce a terminat Thea cu oxiurii, a început Eva cu febră, 5-7 zile la rând, panică mare, că streptococ, că gripă, că ce-o fi ce-o păți să nu ajungem iar în spital cu otite, sinuzite și celulite! Până la urmă a intrat pe tratament cu antibiotic și aparent este mai bine de câteva zile, însă, ca să nu ne plictisim și să zicem că avem și zile în care nu e nimeni din familie bolnav, ferească sfântul de așa ceva, m-a luat și pe mine ce a avut Eva! Durere în gât, febră, vai mămica mea, sunt praf, zici că am 80 de ani pe-un picior, abia pot să urc scările în casă. Deci, pe scurt, cu vorba de Crăciun fii mai bun, fii mai nu știu cum, eu am fost praf! 25 și 26 decembrie 2024, două zile pe care nu le voi uita în care mai mult am zăcut! Deci nici vorbă la noi de distracție, schi, săniuș, derdeluș și alte bucurii în ton cu sărbătorile de iarnă! Nu, noi am sărbătorit “clasic” cu ce ne pricepem noi mai bine. Și acum mă uit pe fereastră, afară ninge liniștit, în casă nu arde focul ci doar mocnește în suc propriu depresia mea că vorba cântecului “it’s the lost wonderful time of the year”, dar nu și în cazul nostru. Deși Poiana-i plină de oameni veniți să se bucure de sărbători și de zăpadă, de schi și săniuș, noi, deși locuim aici, nu facem nimic, doar stăm în casă, bolim și ne gândim cum alții de distrează și se bucură de vremea asta în locul nostru.
Nu pot decât să sper, că o dată cu terminarea anului ăsta să se termine și șirul ăsta infinit de boli pentru noi, să ne mai lase răgaz și de altceva că din 12 luni câte a avut anul ăsta, noi am avut maxim 3 luni în care să fim cu toții sănătoși, în rest am dus-o în șir, ba unul, ba altul, ba toți o dată. Așadar, te rog 2025, fii mai îngăduitor cu noi și adu-ne sănătate! Sănătoși să fim că la voioșie ne descurcăm de minune și singuri! Nu mai vreau să aud de boli și probleme de sănătate că la câte am avut în 2024 ne-a ajuns pana în 2100 și ceva!
N-am mai scris aici de ceva vreme, mai precis din luna mai… Adevărul este că în ultimul timp am senzația că traversez un fel de middle age crisis pe plan…profesional. Practic, în ultimele 10 luni am schimbat 3 locuri de muncă, which is kind of weird, ținând cont că, în general, atât din punct de vedere personal, cât și zodiacal (although I don’t pay to much attention to horoscopes) sunt o persoană destul de echilibrată și stabilă. Însă de data asta, după ce am făcut primul pas și am plecat dintr-un loc de muncă după 14 ani de zile, pare că acum tot nu reușesc să găsesc următoarea ,,relație stabilă” cu alt angajator, pentru că din varii motive… personale, profesionale sau geografice, a fost dificil să se alinieze toate… ,,planetele”. Astfel, în octombrie anul trecut am plecat, cum spuneam,de la angajatorul căruia îi dedicasem ultimii 14 ani din viața mea profesională. La început părea imposibil, ca în orice relație ca după atâta timp să mai fac o schimbare, în sensul că era bine, era călduț, eram obișnuită, se vedea pensia la orizont din rolul ăla, însă simțeam de mult că nu mai este ce trebuie pentru mine din punct de vedere progres sau performanță. Era ceva stabil, dar deja mult prea previzibil și pe alocuri plictisitor, lucrurile intraseră pe făgașul unei rutine de neclintit… așa că în cele din urmă am reușit să…move on. Și am plecat la o companie multinațională pe un job super ofertant din punct de vedere progres și performanță, practic în cele 7 luni petrecute în acest rol am învățat o mulțime de lucruri și am avut parte de atâta acțiune, campanii și activități cât aș fi condensat poate în vreo 3-5 ani din cei 14, la angajatorul precedent. Însă, cum lucrurile nu pot fi aproape niciodată 100% perfecte, jobul asta, deși se potrivea perfect cu ceea ce căutam eu din punct de vedere profesional, la momentul respectiv, nu se potrivea cu sfera personală sau mai bine zis cu cea geografică, în sensul că pentru acest job a trebuit să mă întorc să lucrez mai mult de la București – oraș natal iubit de altfel, dar în care am senzația că mă sufoc și în care nu mai pot trăi după 6 ani de viețuit în Poiana Brșov. Mai ales că restul familiei rămăsese în Brașov și doar eu trebuia să merg la București… Așa că după o perioadă, destul de scurtă de timp, în care am simțit acut cum mă apasă, pe de-o parte dorul familiei și pe de alta atmosfera din București (și nu mă refer la temperaturi, pentru că din fericire am avut ,,plăcerea” să lucrez de la București doar în perioada octombrie – aprilie, când temperaturile sunt chiar ideale, din punctul meu de vedere), care pentru mine a devenit de nesuportat, cu oamenii veșnic grăbiți, încruntați și… robotizați. Practic, Bucureștiul în care m-am născut, am crescut și pe care încă îl iubesc pentru că îmi evocă atâtea amintiri dragi, a ajuns în prezent o citadelă zombificată, în care bucuria vieții a secat din oameni, a fost uitată pe la vreun semafor prin traficul veșnic aglomerat sau pe la vreun turnichet din tunelele subterane care traversează Bucureștiul în lung și-n lat, ca o rețea secretă destinată unor ,,șoricei” care învârt continuu o roată de neoprit a monotoniei. Nu știu dacă este exagerată sau nu perspectiva mea asupra prezentului din București, dar cert este că așa se vede acum… prin ochii mei. Chiar dacă mai găsesc bucurie și plăcere în a merge la București pentru plimbări prin parcuri sau prin centrul orașului, pe role sau pe bicicletă, pentru freamătul teraselor la orele târzii din vară sau pentru oferta culturală bogată, totuși simt că nu mai pot trăi acolo on a day to day basis, pentru a merge ca o harnică… furnică… zi de zi de la mușuroi… la fabrică. Simt că orele alea pierdute pe drumuri și scăzute din suma vieții, nu mai merită. Tumultul acelui oraș nu mă mai cheamă la fel ca înainte, cum spuneam, am ajuns la middle age crisis… sau poate am ajuns doar să prețuiesc altfel timpul, viața și mai ales pe cei alături de care aleg să ,,cheltuiesc” fiecare clipă. În acest context am ales să renunț la jobul atât de ofertant profesional din București pentru altul aparent la fel de ofertant, dar în Brașov. În realitate, însă după doar aproximativ 3 luni, am constatat că acest job era, așa cum am spus deja mai sus, doar aparent ofertant din punct de vedere profesional și singurul lucru care îl făcea avantajos era locația. Dar iată că, în cele din urmă (sau cel puțin așa sper, să fie în cele din urmă), am reușit să găsesc un job tot la o companie internațională, foarte ofertant din perspectiva progresului profesional și care să aibă și sediul localizat în Brașov, cu un mod de lucru hibrid, astfel încât chiar și în zilele de lucru de la birou, biroul să fie la just 15 minutes away. Deși sunt vreo 18 km de acasă până la birou, îi parcurg cam în 15-20 de minute. La București aveam sediul la doar 4 km de casă, dar cu mașina făceam în medie cam 58 de minute, iar cu metroul minim 40… Deci… eu zic că merită acest timp câștigat într-o zi, din viața unui om! Ce mă enervează însă este ,,luatul ăsta de la început”, cum spuneam este al treilea loc de muncă din ultimele 10 luni și este greu să o tot iei de la zero. Dar, dacă reușești să vezi și să apreciezi partea pozitivă, respectiv faptul că înveți lucruri noi și cunoști oameni noi… eu zic și sper că e de bine :-). Greu, într-adevăr! Am senzația că nu se mai termină ,,facultatea” asta, dar măcar îmi țin mintea antrenată… și spiritul ,,student” 😉 Ca idee, ieri dimineață m-am trezit dintr-un vis în care vorbeam în italiană și când m-am ,,dășteptat” nu știam sigur dacă în vis am formulat bine o propoziție în care ziceam ceva cu ,,ho avuto”. Motiv pentru care la 6:30 dimineața, când m-a furat alarma deșteptării din delirul acestui vis am luat telefonul și am căutat pe net conjugarea verbului ,,habeo” în italiană. Deci cam în halul ăsta se regăsește subconștientul meu. Și nu, la noul meu job nu vorbesc italiană, ci doar engleză, dar poate cine știe, fiind vorba despre Europa poate se va ivi și această ocazie. Pentru momentul prezent n-am idee însă de ce am visat în italiană, că nu am citit recent cărți în italiană, nici nu m-am uitat la filme în italiană sau așa ceva. Mi se întâmplă frecvent să visez în franceză, de exemplu, dar asta pare mai firesc cumva, din moment ce în franceză citesc frecvent și chiar acum 2 săptămâni am avut 2 zile pline de conversații cu o familie de francezi cazată în Poiana Brașov. Erau din Mont Saint-Michel și a rămas că dacă ajungem vreodată prin zonă îi contactăm. Very nice people sau cum ar spune franceza des gens très sympathiques… în italiană probabil ceva de genul molto simpatiche or something ?!?!?!
Mda, deci cam asta a fost, pe scurt (sau de fapt deloc pe scurt) povestea despre de ce nu am mai avut timp să scriu pe aici în ultima perioadă… probabil că și în perioada următoare ,,filele” acestui site o să cam fie iertate de la supliciul aberațiilor mele. Practic sunt prea ocupată să trec de la un job la altul (I hope this will stop NOW!), să învăț lucruri noi și mai ales să visez în italiană și să consult reguli gramaticale ale unor limbi străine… early în the morning. #viațacaoșcoală sau #viațaeoșcoală că practic ,,omul cât trăiește… învață” și când doarme și visează… în limbi străine aberează! In your face chatgpt!!! You could have never written something like that :))))))
Image generated by Dall-e A.I. when I wrote “Salvador Dali caught in a SF movie, digital art”
Sunt multe persoane care, la sfârșit sau la început de an, după caz, se confruntă cu tot felul de gânduri sau idei, de tip rezoluții sau promisiuni pentru viitor. Eu, pe de altă parte, am avut alte frământări! De-o bună perioadă de timp, tot am câte ceva ,,de împărțit în gânduri și-n simțiri”…cu inteligența artificială! Așa e de la o vârstă încolo (când inteligența proprie te părăsește încet, dar sigur), începi să îți împarți din ce în ce mai mult munca, în special și viața, în general, cu inteligența artificială! Și constați, cu stupoare, că lucrurile care ar fi părut desprinse din filmele SF în urmă cu ceva ani, acum fac parte din viața de zi cu zi și, mai mult decât atât, uneori pare că nu putem trăi fără ele. Așa că la început de 2023, pe mine cam asta mă macină… inteligența artificială (ca aia neartificială s-a făcut pulbere demult, nu mai e nimic de măcinat la ea!).
Până și faptul că acum scriu în format digital, iar gândurile îmi ajung rânduri după ce ,,se scurg pe țeava” unui dispozitiv care le procesează este ceva ce ține tot de acest domeniu… Țin minte că, încă de când eram mică și am descoperit scrisul mi-am dorit să scriu la o mașină de scris. Ce mult îmi plăcea țăcănitul ală! N-am apucat vreodată să fac asta, dar am trecut, destul de timpuriu, de la scrisul mecanic, din pix, la scrisul pe taste de computer. Mai nou, așa cum am mai povestit (aici: Despre scrisul de mână – a.i.deea (aideea.ro) ) nici scrisul meu de mână nu se mai transpune mecanic, în rânduri, ci tot procesat de un dispozitiv, și anume de acest remarcabil reMarkable 2 | reMarkable. Cu toate aceste update-uri digitale, totuși, nu pot să nu îmi amintesc de momentele din viața mea, cum ar fi cele foarte dese de examene sau admiteri la diverse instituții. Nu știu cum mai e în prezent, dar cred că toți cei din generația mea își amintesc ce ,,relație” importantă dezvoltam noi cu foaia și ce semnificație aparte avea pentru noi… sau cel puțin pentru unii dintre noi. Pentru mine foia albă de hârtie a fost mereu acel ceva pe care, dacă reușeam să îl umplu cu sens, treceam în etapa următoare, treceam clasa, treceam la alt nivel. Foaia putea sau nu, să ,,deschidă ușa” către evoluție. N-am să uit niciodată foile pe care le primeam la examene, alea cu colț negru în dreapta sus a paginii, în care trebuia să îți scrii numele și apoi să îndoi perfect pe diagonală și să lipești colțul (primeai și două stickere speciale pentru treaba asta)… Apoi începeai să scrii pe foaia respectivă, care avea o rugozitate specifică și țin minte cât de stresată eram să scriu frumos, să scriu cu sens, să nu greșesc și mai ales să nu fac vreun semn anume care să ducă la anularea lucrării (de genul sublinieri sau tăieturi inutile care puteau să fie indicii către profesorii care corectau lucrările, că lucrarea ta e una anume care ar trebui să ia o anumită nota… cu alte cuvinte existau persoane care treceau examenele fraudulos, sau ,,șpăgulos”, prin astfel de metode…). Ce vremuri! Ce să mai vorbim despre câtă semnificație, cât sens și cât sentiment avea puterea de a încapsula în ea simpla foaie de hârtie, convertită în scrisoare și trimisă în plic, care astăzi în loc de plic se trimite doar printr-un simplu… clik! Chiar dacă vremurile alea par de mult apuse sau poate primitive, să ne ,,bucurăm” totuși că, în România ne-am păstrat spiritul romantic viu și dosarul cu șină încă face parte din cotidian… deci nu suntem pe atât de digitalizați pe cât credem sau pe cât ne-am dori… Pe de altă parte, eu de exemplu, care sunt destul de conservatoare, nu m-aș fi așteptat să trec, cu atâta ușurință, de la scrisul cu pixul pe foaia de hârtie, așa cum povesteam mai sus, la scrisul ăsta digital, fie el chiar și cu un instrument de scris din care s-a mai păstrat doar forma de pix… Sau de la cititul de pe foaia de hârtie și de la umplutul rafturilor de bibliotecă cu cărți și praf, până ce nu mai aveam loc în casă… la cititul exclusiv pe Kindle și umplut cu bani fondurile Amazon, până ce n-o mai încăpea niciun bănuț în ele (n-ai să vezi așa ceva… de-aia am ales varianta asta, că la mine în casă nu mai aveam loc de cărți, dar la Jeff Bezos în conturi sigur spațiul este nelimitat!). Deci, oricât de conservatoare m-aș declara eu și oricât de mult entuziasm păstrez încă față de epocile trecute, de perioada interbelică și de alte perioade din istorie, se pare că, totuși, epoca asta digitală m-a asimilat, fără să îmi dau seama și îmi place la fel de mult ca apa caldă de la robinet sau ca aerul condiționat, care fac trăitul în trecut să pălească în favoarea confortului din prezent. Și dacă tot suntem în etapa de scris și citit și ne minunăm cum au evoluat, ce sa mai vorbim despre procesul de imprimare sau despre imprimante, care au ajuns de la a printa foi la a printa orice, inclusiv mașini și case (sincer eu aștept, cu interes, imprimanta care va reuși să creeze lucruri naturale, cum ar fi arbori, dealuri și poate valuri, în detrimentul celor artificiale făcute din plastic… which is not at all fantastic!)… So, I rest my case, vizavi de zona de scris, citit și imprimat…și trec la altele.
ALTELE: Sunt atât de multe încât cititorul se poate liniști (fie că el există cu adevărat sau nu… eu cred în Moș Crăciun), pentru că nu am de gând și nici dacă aș avea nu aș putea să enumăr toate acțiunile și procesele din viață, care s-au transformat de-a lungul timpului, ajunând să fie mai mult sau mai puțin digitalizate sau mai mult sau mai puțin ,,inteligento-artificiate” (is that even a word???). Ce voiam eu sa zic, de fapt, este că deși mă bucur de acestă digitalizare și de aceste procese operate de către inteligența artificială, nu pot să nu mă gândesc, uneori cu îngrijorare, dacă în timp nu vor ajunge să ne asimileze cu totul? Și în momentul ăsta, prin mintea mea conservatore, rulează brusc toate filmele SF, pe care le-am văzut de-a lungul vieții. De la Terminator 1,2,3 ș.a.m.d. încolo… Apropo de asta îmi aduc aminte că pe primul l-am văzut când eram foarte mică, pe casetă și că nu mai puteam să dorm nopțile pentru că visam urât, ulterior… pe vremea aia părinții, cel puțin ai mei, nu îmi filtrau deloc conținutul TV, poate din cauză că era și foarte redus. Din acest motiv încă am înfipte în minte multe imagini din vremea aia, desprinse din filme not so child friendly.
Revenind, spuneam că de la filmul care a fost lansat pe piață în același an în care am fost eu lansată în viață, deci e lesne de înteles de ce îl consider emblematic – Terminator (The Terminator (1984) – IMDb) și până la I Robot (I, Robot (2004) – IMDb) sau Ex Machina (Ex Machina (2014) – IMDb) – totate acestea sunt doar câteva exemple din zecile sau poate chiar sutele de filme în care sunt expuse situații cu roboți sau inteligență artificială care preiau controlul asupra omenirii. Așadar, în ultimul timp am început să am tot mai des sentimentul că toate filmele astea, văzute de-a lungul timpului și care păreau SF pe vremuri, încep să nu mai pară chiar așa, ci se transpun în realitate. Tot ce pot să sper este că dacă tot începe să ne înlocuiască din ce în ce mai mult inteligența artificială, măcar să înceapă să mai preia de la noi și alte lucruri în afară de job-uri și să ne înlocuiască, spre exemplu și atunci când suntem bolnavi, la modul, am luat un virus, pac, bag inteligența artificială, lasă să fie ea bolnavă în locul meu. Stai, pentru asta parcă erau vaccinurile! Auci! Nu intru în discuția aia! E prea controversată. Dar stai, că mai era ceva care să ne înlocuiască, mai mult sau mai puțin parțial, atunci când suntem bolnavi! Nu pentru asta s-au inventat clonele? Sau erau pe post de pepiniere de organe? Iată că, de fapt, filmul bate viața și nu invers, pentru că viața ajunge să arate ca un film regizat de o inteligență artificială sau superioară (philosophy never leaves my mind – God is a Director! – R.I.P Maxi Jazz), doar că filmul ăsta nu va mai fi etichetat ca fiind science fiction ci scienced reality. Deci, practic, viața nu prea mai bate filmul, ci filmul a cam început să se transforme în viață. Și dacă tot am amintit de clone, nu pot să nu continui prin a vorbi despre preocupările din ce în ce mai actuale ale omenirii de a învinge moartea, tot cu ajutorul inteligenței artificiale sau cu ajutorul tehnologiei și aici iar îmi vin în minte câteva exemple de filme SF, care au ajuns să se apropie din ce în ce mai mai mult de realitate, cum ar fi: The Island (The Island (2005) – IMDb) sau, mai mai recent, serialul Altered Carbon (Altered Carbon (TV Series 2018–2020) – IMDb). Deja am ajuns să mă întreb dacă nu cumva marii ,,inventatori” ai zilelor noastre nu s-au inspirat în materie de clonare și inteligență artificială tot din filmele astea? La modul, oare filmele astea nu le-au dat idei? Adică întâi a fost scenaristul cu ideea, regizorul cu regizatul și apoi scientist-ul cu let’s test and see if this movie could turn into reality? I know, I’ll never know sau cum spunea un alt serial SF celebru “The truth is out there” (The X-Files (TV Series 1993–2018) – IMDb).
Două gânduri mai torturez pe-aici să le transform în rânduri, înainte de încheiere:
Primul: Ce ne facem dacă ne asimilează cu totul inteligența artificială? Și asta nu e deloc o îngrijorare nefondată, din moment ce deja au început să existe tot mai multe programe sau soft-uri care înlocuiesc, din ce în ce mai bine, forța de muncă umană. Pe unele dintre ele le-am testat și eu și mi se pare geniale! Dacă nu credeți încercați asta https://openai.com/dall-e-2/! Aviz graficienilor! That’s your future people! Eu deja m-am jucat, un pic, cu acest acest “Dall-e” (cu celălalt, cu Salvador adică n-am avut ocazia) după cum se poate vedea în imaginea acestui articol, precum și în header-ul de la site sau în logo. Apropo, creatorii Dall-e s-or fi inspirat, când au ales numele pentru acest A.I., din povestea cu fratele lui Salvador Dali care a fost înainte de Salvador Dali și au vrut să mai facă unul și după el? (if i don’t make any sense check this out just for you information: https://archive.thedali.org/mwebcgi/mweb.exe?request=record;id=147;type=101)
Al doilea e tot cu ,,ce ne facem?”… dacă nu ne asimilează inteligența artificială, dar ajungem atât de dependeți de ea, încât dacă se va întâmpla vreodată să ,,se stingă becul” să nu mai putem să ne revenim sau cum ar veni să nu mai putem funcționa fără? Pentru că, așa cum spuneam și mai sus este foarte greu să te întorci la lighean, după ce te-ai obișnuit să ai apă caldă de la robinet. Sau este foarte greu pentru cei care n-au învățat să se orienteze folosind o hartă sau o busolă să facă asta dacă le iei Waze-ul, smartphone-ul, curentul etc. Vorba aia, sunt oricum mulți care deja nu mai pot naviga pe cărările realității decât ghidați și filtrați prin ochii lu’ Instagram, TikTok sau alte cele… Și pentru această îngrijorare a mea există un film – The Time Machine (https://www.imdb.com/title/tt0268695/?ref_=nv_sr_srsg_0 ) în care ni se povestește cum totul e ciclic și, practic, după Evul Mediu vine Epoca Modernă, apoi cea ultra modernă de care vorbeam, apoi se ,,stinge becul” și jbang! totul o ia de la început, repeating itself again and again. Ăsta fiind, desigur, un alt subiect tratat aproape obsesiv de filmele SF ce prezintă realități post apocaliptice.
Aș putea să concluzionez că, din punctul meu de vedere, ar trebui să existe un echilibru între cele două îngrijorări ale mele… adică să putem trăi și cu și fără A.I. dar, mă voi opri aici pentru că deja încep să am senzația că toate gândurile mele au fost generate de colecția de filme și seriale care îmi populează câteva sertărașe pe la mansardă… Încep să am îndoieli cu privire la proprietarii mansardei… Oare neuronii mei sunt ai mei sau sunt A.I. – SUPERIOR CONSCIENCE? Scapă cine vrea, înțelege cine poate 😊
N-am mai scris de ceva vreme. Aș putea spune că am luat un fel de vacanță de la scrisul pe site, vacanță datorată faptului că, efectiv, în ultima vreme nu mi-am găsit deloc timp să îmi aștern gândurile pe tastatură. Chiar mă gândeam zilele trecute, în timp ce eram la volan, cum ar fi dacă ar exista un dispozitiv care să poată să îți capteze, înregistreze și să îți stocheze fiecare gând. Câte șiruri nesfârșite de gânduri și introspecții lăuntrice ar putea să ,,vadă” lumina zilei? Eu, de exemplu, cred că cele mai complexe gânduri, care ar merita să nu fie date uitării, le am în momentele în care este, de obicei, imposibil să scrii sau să înregistrezi acele gânduri. Cum ar fi atunci când conduc și ascult muzică, iar gândurile îmi sunt stimulate de peisaj și de deplasarea mașinii. Sau cum ar fi seara, când stau în pat și somnul mă îmbie să mă cufund in mrejele lui… sau când mă plimb pe stradă, pe alei de parc sau pe cărări de munte. Cred că în astfel de momente mă cuprind cele mai frumoase și mai demne de imortalizare gânduri. Dar în lipsa unui ,,ceva”, care ar putea să le înregistreze… ele se pierd în marea de gânduri. Așa or fi murit multe idei și invenții mărețe… Ceea ce nu e cazul la mine, dar sunt sigură că multe premii Nobel s-au cufundat în neant, în lipsa unei conștiințe supreme care ar putea să înregistreze toate gândurile și ideile care ne trec prin minte, într-o viață de om.
În orice caz, în lumina zilelor trecute există un gând care tot revine în mintea mea… și dacă tot este așa insistent, am zis că aș putea să amintesc aici despre el… măcar ăsta sa nu se piardă. Nu e cine știe ce descoperire, este doar o senzație, un gând despre…castane. Despre senzația care se naște în mine în momentul în care ating o castană proaspăt scoasă din coaja ei țepoasă. Ador castanele, dar nu pe acelea comestibile și nici pe acelea necomestibile care au căzut deja din copac și s-au desprins din coajă, ci pe acelea pe care le pot scoate eu din coajă cu ,,mânuța” mea. Pe lângă senzația provocatoare de acupunctură, pe care o am în momentul în care încerc să deschid cu degetele ,,carapacea” țepoasă a castanei, ceea ce îmi place cel mai mult este senzația de rece, lucios și castano-înmiresmat pe care o am la atingerea miezului! Practic, e ca și când în momentul în care ating acel miez, toate simțurile îmi sunt recompensate! Inclusiv simțul memoriei, pentru că această atingere, împreună cu toate senzațiile pe care le declanșează în mine, mă transpune direct în copilărie. Când miezul castanei se așează perfect în palmea mea, deja am senzația că se așează într-o palmă de copil bucuros de așa o comoară pe care o poate cuprinde între degete.
Ieri am dat direct în mintea copiilor, când, pe stradă fiind alături de Eva am văzut un castan pe sub care erau o groază de castane căzute. Și pentru că Eva a moștenit de la mine pasiunea pentru a scoate castanele direct din coajă și de a simți pe pielea ei răceala sidefată a miezului de castană, nu ne-am mulțumit cu a culege castanele fără de ,,carapace” căzute pe jos, așa că m-am apucat să trag cu un băț de crengile castanului, pentru a putea agăța câteva castane aflate, încă, în carapacea lor. Nu mai spun că eram în stația de autobuz și că oamenii se uitau ciudat la mine, pentru că tot țopăiam cu bațul în mână ca să pot agața crengile cu castane… Poate că nu mai văzuseră până în momentul ăla copil prins în ,,carapace” de castană… pardon… de adult! Poate fi și ăsta un motiv pentru care îmi plac castanele. Pentru că seamănă cu noi, oamenii! După ce le dăm carapacea țepoasă la o parte, descoperim miezul lucios, sidefat, sângeriu și, uneori, chiar plăpând. Ca și în cazul oamenilor, după ce răzbați prin armura de țepi, dedesubt poți descoperi tot un miez de copil, un miez perfect, care doar din cauza expunerii la factorii vieții s-a încotoșmănat sub straturi de țepi.
Poate și din cauză că până nu demult mă chema ,,Stana” ca nume de familie îmi plac atât de mult castanele. Mă simt cumva ,,ca stana”… și eu tot din familia lor. Și dacă îmi aduc aminte de copilărie, îmi aduc aminte și de bunica mea, care nu mai este, dar memoria rămâne vie. Cum adunam castane și i le duceam să mi le desfacă, iar ea se chinuia să le strivească coaja cu piciorul , mai ales celor care nu erau coapte bine și care se desfăceau greu. Acelea ascundeau, în schimb, în ele castane parțial albe sau albe în totalitate, precum albușul de ou fiert tare. Acelea îmi plăceau cel mai mult! Însă, din cauză că riști să le strivești miezul călcând pe ele, eu nu desfac niciodată castanele cu piciorul, ci doar cu mâna. Prefer să mă înțep decât să risc să stric comoara din interior.
Cam asta ar fi povestea castanei sau ,,ca stanei”. Pentru mine castanele au efect de portal magic, ca în Harry Potter, le ating și BAM!… ajung în copilărie, în parcul Tineretului alături de bunica mea, de verișoara mea și de prietenii mei din copilărie, alături de care organizam ,,vânători” de castane… Ce vremuri! Ce amintiri! Ce castane minunate!
Nu credeam că, după alți doi ani de nebunie, să ajung, în 2022, să scriu despre un astfel de subiect… dar ca întotdeauna viața nu te întreabă, când te ia prin surprindere…
În general nu obișnuiesc să îmi dau cu părerea despre subiecte controversate și nici acum nu am de gând să o fac… O să îi las pe cei dornici de ,,noroială” să facă ce știu ei cel mai bine, că oricum nu ducem, absolut deloc, lipsă de astfel de oameni. Ba dimpotrivă, în ultimele zile au apărut emitenți de păreri și judecăți, mai ceva ca… ghioceii. Din punctul meu de vedere, această specie de oameni intră la categoria ,,experților de canapea”. Pentru că este deosebit de facil să emiți păreri și judecăți de valoare, din confortul casei, al canapelei sau fotoliului și din fața ecranului (fie el de televizor, laptop, tabletă, telefon sau orice altceva). Așa cum am spus și mai sus eu nu am de gând să comentez în vreun fel evenimentele recente, pentru că nu aș vrea să îngroș rândurile celor mai sus menționați. Singurul lucru pe care îl pot spune este că ceea ce se întâmplă este foarte trist și că, din punctul meu de vedere, niciun motiv pe lumea asta, nu justifică și nu scuză pornirea unui război, de orice natură ar fi el (mediatic, verbal, fizic etc.). Tocmai de aceea, consider că nici ,,lupta” dintre emitenții de păreri nu este justificată. Pentru că, din nou, ca și în perioada din ultimii 2 ani, care nici nu s-a încheiat încă și acum oamenii se ceartă și se învrajbesc între ei, generând valuri întregi de ură. Și uite așa nu facem decât să trăim permanent sub o cupolă de energii și vibrații negative. Așadar, cred că în momentul actual, cel mai indicat ar fi ca, fiecare dintre noi să ajute cum poate și cum crede sau cum îl mână conștiința, dar în tăcere, fără valuri de păreri, înjurături și judecăți de valoare la adresa semenilor.
Cred că, Recunoștința față de ceea ce avem în prezent ar trebui să fie cea mai bună lecție, desprinsă din derularea evenimentlor din ultimele zile sau chiar din ultimii ani. Eu, cel puțin, asta am ales să fac, în loc să îmi dau cu părerea. Prefer să mă bucur de viață și să apreciez fiecare clipă, la maxim, fără să fac parada judecăților de valoare pe care, dacă le emit, le emit în tăcerea gândurilor mele, fără să le îndrept către ceilalți. Am ajuns să apreciez, mult mai mult, lucrurile care păreau mărunte și garantate, pe viață, dar care, în realitate, nu sunt. Am ajuns să apreciez ceea ce până acum numeam monotonie sau rutină, dar în lumina zilelor recente am ajuns să identific ca fiind liniște, pace și armonie. Așadar, cred că zilele astea, în loc să ne pierdem timpul cu lucruri mărunte, cum ar fi violența în gînduri și verbalizare, cel mai potrivit ar fi să fim empatici, să ne ajutăm semenii, dar și să ne bucurăm de tot ceea ce, încă, avem, cu recunoștință.
Sincer, cel mai rău mă îngrijorează, lumea asta, din ultimii ani, văzută, înțeleasă și trăită prin ochii copiilor. Pentru că noi, cei care suntem adulți acum, deși am avut, poate, la vremea copilăriei dificultăți în viață și poate nici copilăria noastră nu a fost mereu roz, totuși, cred că am fost ceva mai puțin expuși la griji și preocupări legate de viață, față de cum sunt copiii din ziua de azi. Nici nu aveam noi atâta acces la informație ca acum, dar poate că asta ne-a făcut să fim ceva mai norocoși… și, de ce nu, poate uneori mai feriți de manipulare și de ceea ce se cheamă ,,agenda setting” (fenomen despre care am învățat încă din facultate și care, pentru cei care nu știu, se referă la așa ceva: https://en.wikipedia.org/wiki/Agenda-setting_theory ). Sau poate e doar percepția mea actuală asupra vieții, din postura de părinte, postură care te face să fii permanet mai atent la lumea din jur și mai îngrijorat pentru propriii copii… În altă ordine de idei, cum ar fi să îți împachetezi, în grabă, cu viața sub amenințarea morții, toata existența, într-o valiză? Și aici nu mă refer, deloc, la lucrurile materiale ci la tot ceea ce ai construit ca om, ca familie, ca armonie și mai ales ca stabilitate și ca raportare la existență și ființare (mai ales prin ochii unui copil)? Pentru că nu îmi place și n-am nici puterea necesară să caut răspuns la această întrebare, prefer să îmi împachetez gândurile, din cap, în tăcere și să le învălui în puterea recunoștinței și a bucuriei față de momentul prezentului…
În ultima perioadă nu prea am mai apucat să scriu, pentru că tot timpul meu a fost împărțit între alergătura cotidiană cu copiii, job și amenajări…interioare. Când spun ,,amenajări interioare” nu sunt deloc metaforică și nu mă refer la introspecții, meditații sau ceva atât de popular, în ultimul timp, precum ,,rezoluțiile de sfârșit de an” sau ceva asemantător. NU! Eu când spun ,,amenajări interioare” mă refer la cărat mobilă veche, șmotruit prin toată casa, montat cu cele două mâini ale mele și ale altora (și, pe alocuri, când a fost nevoie și câte un picior) mobilă, șurubel cu șurubel, așezat noua mobilă și mai ales, ce ,,îmi place mie mai mult și mai mult”, așezat haine în dulapuri și sertare, timp de câteva zile în șir. Cam așa au arătat ultimele mele două săptămâni, iar înainte de aceste două săptămâni de început de an, au fost cele două săptămâni marcate de sfârșitul de an, Sărbători, aglomerație și încununate din belșug cu muci, viroze, tuse și alte astfel de ,,minunății”. Deci, cumva, pare foarte firesc că n-am avut timp absolut deloc și de ,,amenajari interioare” pentru persoana mea, adică n-am avut timp nici să-mi ascult gândurile din cap, darămite să le mai și aștern pe foaie… Ce contează cel mai mult, este că per total, neavând totuși timp să analizez lucrurile în profunzime, mă simt fericită și împlinită. Oricum, am eu o vorbă încărcată cu o nuanță de oarecare ironie și mereu o spun, repectiv ,,fericiți cei ce n-au timp să se plictisească”, cu aluzie la faptul că cei care se confruntă cu depresia, au prea mult timp liber… Practic dacă n-ai nicio secundă să stai să te plictisești sau să te gândești, clar n-ai timp nici să intri in depresie… cel puțin la mine așa funcționează. Probabil că de aceea se și recomandă munca fizică celor care au probleme de natură…psihică.
Dar, să revenim la oile noastre sau la ,,amenajările noastre interioare”. 😊 Așa cum spuneam, am început acest an, în forță, nu doar la figurat ci și la propriu, pentru că Eva și-a dorit să îi amenajăm camera ei, în care să doarmă și să își petreacă timp singură. La cei 7 ani și jumătate ai ei, chiar cred că a fost și este, în continuare, un pas foarte important pe care a ales să îl facă. Oricum, această etapă din viața ei a venit la pachet și cu alte preocupări, despre care voi scrie cu o altă ocazie (de-alea cu ,,mi-a zis X la școală că sexy înseamnă și că sex înseamnă și că etc. și etc., motiv pentru care acum citesc această carte:
Legat de amenajarea camerei, am avut noroc că a existat suficient spațiu, aici, în Poiană, unde am putut face asta. Atât la București, cât și aici, până în prezent, ambele fete au dormit cu mine. La București aveau camera/dormitorul lor, dar tot cu mine dormeau. Aici nu aveau un dormitor al lor ci un dormitor al nostru, unde ele dormeau cu mine. Acum au și aici un dormitor și o cameră doar a lor, unde, deocamdată doarme doar Eva, singură, Thea dormind, încă, în aceeași cameră cu mine, dar în patul ei. Amenajarea camerei a durat, în total, cam două săptămâni. Întâi am comandat mobila, care a venit încă de anul trecut și pe care am depozitat-o într-o camera, așteptând momentul în care aveam unde să o montăm. Apoi a trebuit să golim una din camerele de la ultimul etaj și să cărăm de acolo toată mobila antică și vai de ea, care se afla în această casă. Apoi a trebuit să facem curat după toată cărătura, apoi să montăm noua mobilă, apoi din nou curat post montare și în cele din urmă să așezăm lucrurile în noua mobilă. După o ultimă tură de curățenie pot spune că, în sfârșit, simt că e totul ok și am sentimentul ăla de a respira ușurată că ce bine și ce ordine și ce frumos este în noua cameră. Aproape că, pentru prima data în ultimii 5 ani, aș putea spune că încep să mă simt ,,ca acasă” în această casă din Poiană… Să sperăm că, o dată cu înfiriparea acestui sentiment al meu nu va trebui să ne mutăm subit, din nou și de aici, pentru că de prin 2009 încoace, pare că suntem atinși de această ,,profeție”: cum amenajăm/renovăm o casă/apartament, cum trebuie să ne și mutăm. În ultimii acești 13 ani (poftim noroc!) am amenajat 3 apartamente și după ne-am mutat. Acum am amenajat această casă, care nu este a noastră, care este foarte veche și are nevoie de foarte multe renovări și îmbunătățiri, dar nefiind a noastră ne-am ferit să investim în ea. Iată că, în cele din urmă, am făcut ceva investiții, deloc ieftine (în ziua de azi nici mobila de la Lidl sau Ikea nu mai este ieftină). Sper ca acest lucru să nu fie, din nou, un trigger care să declanșeze o nouă mutare, pentru că sincer, nu mai suport! Am și zis că nu mai vreau să mă mut decât cu condiția ca următoarea mutare să fie într-o casă pe pământ, cu curte și priveliște spre munți, casă care să fie proprietatea noastră, în județul Brașov, că în București avem apartamentul nostru, frumos și cu trudă amenajat, care stă… gol. M-am săturat, până peste cap, de mutări și amenajări! Vreau să rămân doar cu alergătura cotidiană, care nici aia nu e puțină, absolut deloc! Mai nou după ce că fac drumul Poienii să le iau de la grădi și școală, îl mai fac și ca să le duc fie la balet, fie la gimanstică ritmică, fie la dentist, fie la schi, fie la și fie la, astfel că am ajuns să am, nici eu nu mai știu câte joburi, bine-nțeles neplătite, în afară de cel clasic de la care nici nu sper să îmi mai apuc pensia…😊
O dată cu amenajarea camerei Evei m-am trezit că mă confrunt și cu niște mixt feelings… Pentru că, deși m-am bucurat de mutarea Evei ,,la” camera ei, acest eveniment m-a făcut totuși să realizez cu o ușoară teamă și cu o panică ceva mai mare că a crescut și că începe să își dorească să se desprindă de mine… Când mă așez noaptea în pat, lângă soră-sa și văd patul ei din cameră, rămas gol, mi se pune un nod în gât. Deși știu că este în aceeași casă cu mine, la doar un etaj distanță, îmi este, totuși, greu să accept că nu mai este la o aruncătură de braț distanță de mine și că nu o mai pot privi după ce adoarme… Pentru mine, cel mai minunat și savuros moment al zilei este să le privesc chipurile angelice seara, după ce adorm. Acela este momentul cu cea mai intensă plenitutdine din viața mea, momentul în care mă simt, ca într-o rugăciune, recunoscătoare pentru tot ceea ce sunt și pentru tot ceea ce am primit! Așa că, acum îmi e puțin mai greu să îi spun noapte bună, să o pup, să o îmbrățișez și să o las singură în camera ei. Știu! Așa sunt eu mai ,,defectă”, poate, decât alte mame și când spun asta chiar nu vreau să judec pe nimeni (nici măcar pe mine, pentru că am atâtea alte ocazii să fac asta). Știu că sunt copii care dorm singuri în camerele lor de când se nasc și există studii care spun că așa e cel mai bine, precum există și studii conform cărora cosleeping-ul ar fi mai sănătos. Eu, însă, nu m-am bazat atât de mult pe studii în viața mea de părinte, ci mai ales pe instinct și pe ceea ce am simțit. Și, în continuare, cred, cu tărie, că a fi mama este mai mult și mai mult despre a fi și despre a simți! Încă de când iei decizia de a deveni mama, cred că cel mai bine este să o iei sau nu, strict dacă SIMȚI să faci asta. Deci clar, pentru mine, a fi mama este despre a simți din adâncul ființei tale cum țâșnește un izvor de iubire, care vrea să iasă afară și să se reverse necontenit și necondiționat către o ființă care nu îți aparține, dar căreia îi vei aparține pe veci…
Așadar, da, sunt plină de mixed feelings legate de mutarea Evei ,,la” camera ei! Recunoștință pentru că a ajuns la etapa asta, bucurie că e curajoasă și doarme singură acolo, chiar dacă știu sigur că uneori, mai ales atunci când visează urât, ar avea nevoie să îi fiu alături, panică pentru că uneori mă trezesc noapte și mă acomodez greu cu gândul că nu e și ea lângă mine, dor de clipele când era bebelaș, clipe care au zburat atât de repede… Și uite așa nici nu aș putea să enumăr sau să identific foarte clar tot ceea ce simt sau toate trăirile mele, legate de mutarea ei. În mod clar, încă savurez momentele cu Thea, care doarme tot cu mine în cameră. Deși mă trezește des, peste noapte și uneori mă supăr pe ea că ziua sunt zombie și nu mă lasă nopțile să dorm, totuși mă bucur că la 5 ani, ea e încă mică și îi place să se cocoloseașscă sub pătură, în căldura brațelor mele și că ăsta e primul lucru pe care îl face, dimineața când se trezește (dar și noaptea când se trezșete și se urcă peste mine în pat, mai îmi aplică câte un cot sau câte un călcâi, strategic, între ochi sau în moalele capului, iar dacă dorm pe burtă se urcă în spatele meu ca un rucsac…cineva știe că duc dorul drumețiilor cu rucsacul în spate 🙂 ). Se pare că după atâția ani de mămicie am învățat să savurez fiecare moment! Chiar dacă uneori mă plâng sau am senzația că parcă mi-ar cam veni să îmi iau câmpii pentru că nu am deloc timp și de ,,eu cu mine”, totuși, am înțeles cât de repede trec toate astea și cât de imposibil de revenit la aceste momente va fi, indiferent de cât de intens și dureros va fi dorul de ele… peste ani și ani..
Cu alte cuvinte, mă întreb dacă mai există și alte persoane, care, la fel ca mine, uneori simt… că se irosesc. Pe mine mă încearcă mai des sau mai rar acest sentiment. Adică, mi se întamplă, de fapt, des, să constat că nu fac ce mi-aș dori, cu adevărat, în viață, fie din lipsă de timp, fie de lene sau fie… pentru că rutina, plafonarea, vârsta sau orice alt motiv tâmpit, care se poate rezuma în… lasă că merge și așa. E adevarat! Merge azi, merge mâine, poate mai merge și poimâine, apoi te trezești într-o zi că nu mai merge, viața a trecut si tu te-ai… risipit.
Chestia asta cu risipeala personală pare că începe să se accentueze o dată cu înaintarea în vârstă. Cred că e ceva, cumva și fiziologic… normal. Adică, de exemplu, când ești copil totul este mai intens, mai accelerat, de la puls, respectiv bătăile inimii și până la intensitatea cu care absorbi viața si orice senzație oferită de ea. Apoi crești, pulsul se mai domolește, inima bate mai încet, după adolescență încolo, cică devii mai înțelept, dar, mai ales, mai lent în simțiri. Parcă nu mai ești atât de prezent, ești mai preocupat de trecut sau de viitor și, mai ales, începi să apreciezi foarte mult, ca activitate, somnul! Parcă îți vine să spui, mă pasionează… somnul! Cu toate astea îmi aduc perfect aminte că atunci când eram copil, mi se părea o reală pierdere de vreme, somnul, în special cel de prânz. Nu mai zic că, acum, având copii, constat foarte des că lor, chiar și somnul de pe timpul nopții, li se pare, destul de des, o pierdere de vreme. Iar eu, eu am ajuns azi la vorba bunicii mele (Dumnezeu s-o ierte!) care îmi spunea când nu voiam să dorm la prânz: „o să vezi tu când o să fii mare ce o să mai cauti somnul!”. Câtă dreptate avea! Pentru că acum, vorba aia, caut somnul, cu pasiune (cum spuneam mai devreme), dar în loc de somn găsesc doar… știucă, adică știu că somnul e… drăguț că e răruț, dar vai cât ador să mă risipesc… dormind!
Revenind, însă, la risipa individuală care se realizează altfel decât prin somn. De exemplu, ,,n” pasiuni, pe care n-are rost să le înșir că nu mi-ar ajunge cuvintele și pe care nu le pun deloc sau suficient în practică. De ce? Argumentele nu își au rostul, pentru că nu vreau să îmi caut scuze! La fel, ,,n” cunoștințe pe care nu le folosesc sau nu le exploatez suficient. Cum ar fi că stiu trei limbi străine, dar nu le folosesc decât citind sau în vacanțe, deși mi-ar fi plăcut la nebunie să le „scot la produs” din punct de vedere profesional. Nu mai zic de treaba asta cu scrisul. Da! Nu scriu deloc suficient de des și cel mai grav este că las o groază de idei să se piardă! Pentru că din lene sau comoditate! Pentru că, așa cum spune proverbul ,,verba volant, scripta manent”, dar l-a mine nu prea ,,manent”, dacă nu scribo, adică scriu (dacă îmi mai aduc bine aminte conjugările sau declinările verbelor în latină, care latină nu prea s-a lipit de mine, pentru că nu mi-a plăcut).
Din punct de vedere profesional… risipă totală! Deși mi-am descoperit vocația foarte de timpuriu, fară ca măcar să îmi dau seama, până mai de curând, se pare, că în momentul prezent nu doar că nu mi-am atins adevăratul potențial profesional, dar uneori am senzația că o să îmi bată pensia la ușă, fară să-l mai ating vreodată. Revenind la descoperirea mea inconștientă, a vocației. Abia de curând am realizat! Când eram mică, îmi plăcea foarte mult să ambalez chestii. Plăcerea asta a persistat, în timp, astfel încât si în prezent, îmi place să ofer cadourile ambalate. Odată, demult, în mileniul și secoul trecut, când eram mică, înainte de un Crăciun, am confecționat o groază de cutiuțe din carton, pe care le-am ambalat în șervețele colorate și le-am legat cu fundițe. Nu aveam pe vremea aia hârtie specială de ambalat, așa că am improvizat pentru că și creativă, se pare, am fost, tot de mică. Arătau de vis, chiar dacă înăuntru erau goale. Reflectând, acum, asupra acestei pasiuni sau asupra jocului de-a ambalatul, mi-am dat seama că, de fapt, mie întotdeauna mi-a plăcut marketing-ul. Sau advertising-ul sau, practic, ambalatul vieții într-o poveste (ceea ce se poate traduce în pasiunea pentru scris). Și cu toate că asta m-a definit ca individ, dintotdeauna, degeaba! Risipă! Risipă de material! (sau cum i-ar zice preoteasa din Game of Thrones lui Cersei Lanister, ,,SHAME! SHAME! SHAME!”). Cât de pasionată eram și în timpul și după terminarea liceului! Cu câtă ardoare mi-am dorit să urmez calea pe care am urmat-o! Cât de magici au fost anii facultății! Câtă pasiune am depus în momentelee alea! Looking all the way back now, pot spune că și azi, dacă ar trebui să o iau de la capăt, tot drumul ăla/asta l-aș alege. Pentru că mi-a plăcut!!!!
Pentru că așa sunt eu! Dacă nu fac lucrurile din plăcere și din pasiune prefer să nu le fac deloc! Cum spuneam mai sus, de-aia n-am învățat latina, pentru că nu mi-a plăcut (așa să știți doamna Ionescu – profa super exigentă de latrină, pardon latină, din liceu)! De-aia de multe ori sunt acuzată că nu-s flexibilă din punct de vedere al schimbării domeniului de activitate. Și adevărul este că chiar nu sunt! (Chiar dacă fizic sunt foarte flexibilă și după cei 12-14 ani de gimnastică ritmică încă mai pot să fac podul pe spate, chiar din picioare și încă pot să îmi pun piciorul în cap – altă abilitate/pasiune irosită viața asta, că deși eram talentată și îmi plăcea, nu am continuat în direcția sportului! Dacă mai continui cu atâtea paranteze, în paranteze, pe după paranteze, textul ăsta o să semene a ecuație matematică… și n-ar trebui, pentru că nu mă pricep deloc la ecuații sau la matematică… că nici matematică nu a fost pe lista mea de…pasiuni.). Revenind! Ce ziceam înainte de paranteză? A, da! Ziceam că adevărul este că nu sunt deloc flexibilă din punct de vedere al regândirii sferei profesionale. Pentru că nu m-aș apuca niciodată de ceva ce nu-mi place, indiferent de câte beneficii materiale aș culege. Si, toate reflecțiile astea le-am regăsit aseară, într-un citat din Ileana Vulpescu (care tocmai ce a trecut la cele veșnice, Dumnezeu s-o ierte!), respectiv: <<O parte din om se conjungă cu verbul ,,a avea”, cealaltă parte se conjugă cu verbul ,,a fi”. Important este ca partea lui ,,a fi” să fie măcar egală cu cea a lui ,,a avea”. Cei pentru care ,,a fi” atârnă mai mult decât ,,a avea” sunt cei care trăiesc pentru a ști, pentru a afla, ceilalți sunt robii obiectelor, robi strict ai materiei. Orizontul lor este mărginit de obiecte ca de-un parapet. Ei suferă de-o incurabilă orbie spirituală.>> Frumos citatul și foarte profund! Prima parte e ca în franceză, unde întotdeauna, la timpii trecuți, o parte din verbe se conjungă cu verbul ,,a fi” în vreme ce restul sau cealaltă parte cu verbul ,,a avea”. Apoi, ce spune autoarea, depășeste granițele oricărei limbi. Restul citatului, practic, vorbește despre… gramatica ființei… pentru cine se pricepe, cât de cât, la… ,,gramatică”.
În lumina celor mai sus expuse și analizând activitatea mea din ultimul timp, începe să îmi fie teamă ca partea din mine care se conjugă cu verbul „a avea” să nu înceapă să atârne mai mult decât cea care se conjugă cu verbul „a fi “. Deși toată viața, suntem, de fapt captivi, în trupul, care este (vorba lu’ Vanghele) material, sper, totuși, că partea nevăzută, spirituală să străpungă, mai intens carapacea prezentului sau a ambalajului (ca tot spuneam mai devreme despre pasiunea mea pentru ambalat), oricât ar fi acesta de… decorativ.
Menționez, totodată, că poza pe care am atașat-o acestui articol nu este întâmplătoare sau pusă cu scopul de a stârni amuzament. Nu! Este o poză care reflectă foarte bine tot ceea ce am scris aici! Pentru că animalul, atât în cazul de față cât și în condiția lui generică de animal, este foarte asumat și autentic în trăirea lui! Animalul nu se risipește! El TRĂIEȘTE, în adevaratul sens al cuvântului! Lenea este asumată până la nivelul de artă și pasiune, fără introspecții inutile sau autocritică! Așă că, da, pentru a mă scăpa de mustrările de conștiință și de sentimentul de risipă, recunosc că, o reîncarnare într-o viață de pisică, precum cea a lui Cali, pare o perspectivă minunată!
Zilele astea pare că gândurile îmi zboară tot mai mult către reflecții adânci, despre sensul vieții, despre destin, despre viață, despre moarte… Da, pentru că viață fară moarte nu s-a inventat, încă, iar moarte fară viață, în prealabil, nu poate să existe.
Acum două zile s-au întamplat două evenimente care m-au făcut să mă gândesc la cele menționate mai sus:
1. Când am fost la schi, marți, am fost martora unui eveniment nefericit sau așa cum l-au numit știriștii…dramatic. Un tânăr individ, în vârstă de 36 de ani, adică de aceeași vârstă cu mine , a murit în timp ce schia, în urma unei crize de epilepsie, finalizată după 2 ore de manevre de resuscitare, cu un stop cardio respirator. Dramatic, într-adevăr, pentru cei din viața cărora respectivul a plecat definitiv, astfel, lăsând un vid în urma sa. Însă, ca mod de a părăsi această lume… dacă ar fi să pot alege, aș spune că nu e chiar atât de rău… Măcar ,,pleci” în timp ce ești fericit, fără să te chinui mistuit de boli sau depresie…
2. Apoi, mai pe seară, Andrei mi-a spus, că este șocat de moartea unui coleg de liceu de-al lui. Încerca să afle, alături de alte cunoștințe ale respectivului coleg, ce s-a întâmplat, cum de a trecut în neființă atât de brusc și de neașteptat. Între timp, de când am auzit despre eveniment și până în prezent, când scriu aceste cuvinte, am aflat că s-ar fi sinucis. Deși, un om pe care absolut toti cunoscuții lui îl știau a fi extrem de vesel, de jovial și optimist, se pare că a ales totuși această cale de a fenta destinul… Un destin tragic, se pare, căci nimeni nu alege această ,,ușă”, fără a fi mistuit, în prealabil de depresie…
Destinul! Evenimentul cu turistul decedat, în Poiană, la schi, precum și alte evenimente din viața mea cărora nu le-am putut găsi altă explicatie, m-au determinat să fiu convinsă că există… destinul sau pedestinarea! Dar, cu toate astea, întotdeauna m-am întrebat dacă poate fi evitat? Dacă există niște “turning points” din care o poți lua pe „alt drum” și ajunge către altă “destinație”. Sau, toate cărările, indiferent în ce direcție ai rătăci pe ele, duc, în cele din urmă, în același punct, cu același deznodământ? Evident cert este că moartea va fi întotdeauna destinația finală a vieții. Singurele întrebări care apar, pe parcurs, între moarte si viață, sunt, de fapt, ,,când?” și ,,cum?” sau ,,în ce fel?”! Și aici intervine destinul! Adică, e oare predefinit ,,când?” și ,,cum?” sau pot fi amânate, preschimbate? Cumva toate aceste reflecții, m-au dus cu gândul înapoi, în perioada tinereții, premergătoare admiterii la facultate, când am studiat intens filosofia și ale ei concepte… printre care și existențialismul marcat de teoriile lui Husserl, Heidegger, Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir și bine-nțeles Nietzsche, care a fost preferatul meu și pe care eu, personal, îl vedeam prezent în orice concept filosofic și existențial. Ce vremuri! Ce mult mi-a plăcut că le-am avut presărate, pe cărarea destinului…
Astăzi, inspirată de zăpada de afară și de lenea pisicii din casă, m-am gândit să scriu despre senzația pe care mi-o provoacă acest anotimp, respectiv iarna. Trebuie să recunosc că, în prezent, am un soi de “mixed feelings” despre acest anotimp. Îmi și place, dar mă și enervează, pe alocuri… Tot e bine că acum sunt amestecate trăirile mele în legătură cu iarna, pentru că am avut o perioadă, destul de lungă din viață, când am urât efectiv iarna. Adică de pe la 10 – 12 ani încolo, până mai de curând, respectiv, până acum vreo 3 ani, când am învățat să schiez…
Să o luăm cu începutul: iarna copilariei mele. Iarna copilariei mele a fost demult, odată, acum câteva secole și-o eră! Dar, țin minte că, în copilarie, parcă îmi plăcea iarna. Îmi petreceam iernile, la fel cum mi-am petrecut și tot restul vieții, până în prezent, în București. Totuși, țin minte, că la vremea respectivă iarna era senzațională în București! Pentru că pe vremea respectivă ningea foarte, foarte mult, se făceau munți de nămeți și totuși școlile funționau (in your face Firea!). E adevărat că nu erau la fel de multe mașini ca acum și nici nu erau toți copiii aduși cu mașina până în buza clasei… De fapt nici oameni nu erau, în București, la fel de mulți ca acum. Bucureștiul nu era încă o metropolă! Era un simplu oraș, cu copii care își petreceau copilăria între blocuri și prin parcuri. Iarna făceam cazemate imense din zăpadă și ne plimbam între ele prin tuneluri, ați ghicit, săpate tot în zăpadă. La săniuș mergeam în parcul Tineretului, în vecinătatea căruia am trăit toată viața mea. Iarna îngheța bocnă și lacul, așa că uneori mă plimbam pe lacul înghețat împreună cu tata, fără patine, că nu aveam, primele patine le-am primit abia în clasa a 9-a. Țin minte cum tot tata m-a învățat să arunc cu pietre pe suprafața înghețată a lacului și cum râdeam de zgomotul făcut de fiecare piatră în parte. Dacă n-ați încercat, vă spun eu că se aude foarte ciudat, un sunet pițigăiat, ca și cum râde cineva de sub gheață. Mai țin minte și când ieșeam cu tata, iarna, în parc, noaptea, pe întuneric (pentru că se întuneca devreme și când venea el de la servici era deja întuneric). Mă trăgea cu sania, în timp ce stăteam pe ea culcată, pe spate și priveam cerul înstelat sau luna plină. Da, pe vremea aia încă se vedeau stelele pe cerul Bucureștiului! Cât de vii îmi sunt în minte aceste amintiri! Plimbările cu sania pe lună plină și poveștile pe care mi le spunea tata în timp ce tragea sania, cu mine pe ea, după el. Credeți-mă, poveștile povestite în timp ce tragi o sanie cu un copil, pe zapadă, prin parc, pe întuneric, iarna, doar la lumina stelelor și a lunii, capătă o cu totul altă dimensiune pentru imaginația copilului respectiv! Parcă îl vedeam pe Colț Alb, alergând pe lângă mine sau tragând la sanie…
Si, pentru că tot a venit vorba de povești, altceva ce mă duce cu gândul la iarnă este senzația îmbietoare de frig afară și cald înauntru. Mă rog, cât de cald putea fi la bloc, în vremurile respective, pentru că eu neavând bunici la țară nu pot spune că m-am bucurat prea mult de senzația aic cu ,,la gura sobei”. Dar căldura sigur exista! Cred că emana mai mult din interior către exterior, din sufletul pur de copil… Ziceam de povești: o altă amintire legată de iarnă este cea din zilele în care eram bolnavă și nu puteam merge la școală, așa că mă instalam în pat și din tovarășia caldă a păturilor ascultam toată ziua povești la pick-up. Ce dor mi-e de ascultat povești la pick-up, de cum foșnea acul pe disc și, de vocile personajelor, pe care le învățasem, deja, pe derost. Aveam câteva discuri cu povești: ,,Alice în țara minunilor”, ,,Tinerețe fară bătrânețe și viață fară de moarte”, ,,Harap alb”, ,,Mateiaș gâscanul”, ,,Muc cel mic”, ,,Prâslea cel voinic și merele de aur” și altele, pe care nu mi le mai amintesc, fără o încordare suplimentară a memoriei, acum. Atât de dragi mi-au fost poveștile astea că le-am adus și în prezent. Acum, uneori, înainte să le culc pe fete seara, în loc să le citesc, le pun să asculte, pe youtube, câte o poveste dintre cele de mai sus. Am fost foarte fericită să le regăsesc, pe net, pe exact aceleași povești ascultate de mine când eram mică la pickup, cu exact aceleași voci, voci care redau practic glasul copilăriei mele. Și nu doar că au aceleași voci, dar s-a înregistrat până și foșnetul și pocnetul acului pe disc. Noroc cu tehnologia asta, că se poate reda perfect, trecutul în prezent! După ce le-am facut cunoștință cu sunetul poveștilor din copilărila mea, acum, fetele chiar cer, uneori, să ascultăm poveștile respective. Thea, de obicei spune: „mami vreau să ne pui povestea cu Alice chelicită.” Nu, nu e vorba despre Alice cherchelită, ci despre „Alice vă invită”, cântecul de la „Alice în țara minunilor” care sună cam așa: „Alice vă invită, în țara vrăjită, veniți prietenii mei, cei mai buni! Eu sunt o fetiță, mă cheamă Alice și unchiul meu Charles, o carte a scris, dar eu încă-s mică și nu știu precis, aievea sunt toate sau vis ? Aievea sunt toate sau vis?” Practic asta mă întreb și eu destul de des, dacă aievea sunt toate sau vis? Când au trecut toți anii aștia? Când am ajuns din copil, copil cu copii? Cum am ajuns din iarna copilăriei mele, în ceea ce pare a fi iarna vieții mele?
Dar, ca să respectăm cronologia amintirilor despre iarnă, după ce am mai crescut, de prin adolescență așa, am început să detest iarna! Uram frigul si noroiul, mocirla și fleșcăiala care se lăsau în urma topirii zăpezii. Uram drumul lung, făcut pe jos, de la școală până acasă, drum pe care luam în freză toate grădinile din fața blocurilor de pe Bd. Dimitrie Cantemir din București, pentru că băieții din clasă aveau drum comun cu mine și le plăcea să săpunească bine fetele (cine știe, poate păream noi cam nespălate). Eram efectiv aruncată în grădini și transformată în ,,oamă” de zăpadă. Așa am ajuns să urăsc senzația de zăpadă rece și tăioasă ca sticla pisată, pe față, în păr, pe mâini, pe șira spinarii și așa mai departe. Când ajungeam, în sfârșit, acasă aveam țurțuri în păr. De asemenea, tot în perioada respectivă detestam iarna din cauza pocnitorilor și a acelorași baieți, colegi de clasă. Colegi care veneau cu pocnitorile în clasă și când te așteptai mai puțin, POC! aruncau cu ele aprinse pe lângă tine, chiar dacă au fost, de câteva ori, la limita exmatriculării pentru treaba asta. Am avut o dată pocnitoare și în gluga de la geacă. Am avut noroc că nu mi-a explodat în față și că nu mi-am pierdut auzul din cauza ei. De aceea URĂSC POCNITORILE de atunci și până în ziua de azi și fug și când se deschide sticla de șampanie (mă întorc doar după ce sunt sigură că s-a umplut paharul). Și uite așa se face că de la vârsta de 10-12 ani și până pe la 33, așa, am asociat iarna cu Bucureștiul, cu mocirla, cu mizeria, cu griul infinit și da, puțin și cu Bacovia și cu depresia. Apoi, acum 3 ani, după ce ne-am mutat în Poiană si am învățat să schiez, am găsit un nou sens iernii. Aici e și mai curat și albul rămâne alb mai multă vreme (vorba reclamei), iar să schiezi este absolut senzațional! Bine-nțeles, însă nu acum, când este aglomerat ca la balamuc și când riști să fii lovit, din toate direcțiile de inconștienții care schiază ca și cum și-au cumpărat pârtie. Plus că în perioada asta, din cauza pandemiei, toți mitocanii României s-au strâns aici. Nu au mai putut pleca la schi în alte țări, să ne facă cinste și pe-acolo așa că au rămas cu tot cu toată ,,cinstea” lor în țară și acum se înghesuie cu miile în Poiana Brașov, că e de fiță să vii aici. Mai ales după ce ai stat izolat atâta amar de vreme și nu ai avut unde etala toate țoalele ,,Muci” Gucci, ,,Ceface” Versace, “My But” adică Moon Boot, ,,Moș Vino”, respectiv Moschino și alte firme ,,perfect potrivite” pentru practicarea sporturilor de iarnă. Practic acum vin și stau cu orele la cozi la gondole, cabine sau telescaun ca să alunece vreme de 10 minute la vale. Da, dar câți ochi îi văd în timpul ăla, nu i-au văzut toată pandemia! Pe pârtii sau pe trotuarele din Poiană, pe unde se merge ca și pe șosea ,,bară la bară”, sunt atâția alții care le pot admira ținutele. ,,Feșion uec” nu doar că s-a mutat aici, dar a și devenit the ”whole feșion fu*kin winter is coming and going, you know nothing Jhon Snow, season”.
Si iată că deși recent găsisem un nou sens iernii, de data asta se pare că din punct de vedere al schiatului, sezonul ăsta nu a fost să fie. Dar, mai trag o speranță că, poate după vacanța copiilor, dacă va mai fi zăpadă, voi mai ajunge și eu la schi. Bine-nțeles, asta doar dacă până atunci se înduplecă toți ăștia să plece, să se mai etaleze și, prin alte părți. Sau dacă nu, măcar să închidă pe tablă, ca la remi. Între timp mă mulțumesc cu admiratul iernii mai mult din casă, cum îmi plăcea uneori și în copilarie, de la căldurică. E atât de minunat să lenevești iarna în casă! Chiar dacă nici acum nu am gură de sobă sau șemineu cu blană în față, mai nou (din 7 decembrie 2020 încolo), am totuși un animal cu blană în apropiere – Cali, the cat! Deci mai lipsește doar soba sau șemineul, că ,,gura” o aveam deja, iar pisica deja s-a instalat, cu blana cu tot, și e cea mai bună profesoară în materie de lene. Este o pisică din rasa British Shorthair și are câteva diplome, obținute cu sârg și cu mare strădanie, la înalta ”Britishness Shorthairness Oxfordshire Laziness University of Cats”. Asa că, fie iarna cum o vrea, viața de pisică-i cea mai cea!
De când nu am mai scris, a mai trecut un an. Nu știu cum, că zilele trec atât de repede și deși alerg continuu, ca la un maraton fără linie de sosire, la final pare că nici de la start n-am plecat. Cine spune că s-a scurtat timpul, mare dreptate are!
Astăzi se sărbătoresc un număr de ani, paremi-se că 171, de când s-a născut marele poet Mihai Eminescu. Eu nu mă simt nicicum creativă azi, inspirația mea în materie de scris, este la un nivel foarte scăzut, așa, ca de ianuarie. În general, ianuarie, din punctul meu de vedere este o lună tare tristă. Cu toate acestea, de trei ianuarii încoace (cu cea actuală inclusă în pachet), de când am început să schiez, în sfârsit are și luna asta cât de cât un sens. Acum este suficient de ianuarie și de frig, încât să fie ceva zăpadă de schiat. Este suficient de mijlocul lunii, încât să se fi terminat și vacanța de iarnă a copiilor și sărbătorile moldovenilor pe rit vechi și toate cele. Asta înseamnă că ar trebui să fie condiții ideale pentru schiat. Adică să nu mai fie așa aglomerat, în timpul săptămânii, la schi, cum a fost în timpul vacanței. În realitate însă… am fost ieri la schi, într-o zi de joi și după cum se poate vedea în poza de mai sus, era cam „măcelărie”. Coadă la gondole, coadă la telescaun, coadă la telecabină. Cică pandemie, cică distanțare socială. Unde? Nu stiu! Probabil că doar în cuget și-n simțiri… În rest, ce-mi doresc eu mie, dragă Românie… respectiv, să mai stea oamenii pe la ,,cășile” lor sau să plece în alte țări de soare pline… momentan nu este posibil. Ce să facem? Mai așteptăm! Că vorba aia, peste două săptămâni iar începe vacanța (de atâta școală la copii), nu de alta, dar din septembrie încoace, de când a început anul academic, se spetesc nevoie mare și copiii și profesorii cu școala și au mare nevoie de vacanțe lungi și dese. Ca să nu-i atace coviduț! Școlile închise de atâtea luni, nu de alta, dar la covid devii vulnerabil doar dacă îți forțezi mintea și te găsește în mijlocul actului academic. Dacă ești în vacanță sau în tabără, nici vorbă! Lu’ covidel îi place de tine ,,decât” dacă ești studios. Dacă ești în vacanță, într-o relaxare totală, te lasă în pace! Zice, lasă-l mah pe-asta, că, săracu’ e pus pe distracție. Nu mă bag peste el! Aștept să meargă la școală, fi-i-ar ceapa lui de învățat!
In rest, turismul merge, anul trece, valabil și pentru profesori, vacanța trece, leafa merge și la cât mai multe vacanțe de la work from home și homeschooling. Eventual, cum am văzut că se practică, să intre și două-trei sporuri de condiții de muncă în mediu de risc, că doar e foarte enervat și muncitul ăsta de acasă. E clar! Cum ar spune cântecul “nu am chef azi, n-am chef de nimic!” Aș avea chef, aș avea chef, aș avea chef… de schiat, dar e prea aglomerat…și e de…hahat! Așa că mai bine îl sărbătoresc pe Eminescu și bat câmpii aici, în cinstea lui.
