De treci codrii, prin pădurea de argint, vezi că înaintea ta, au mai trecut și batalioanele române Carpații…pe DN1

De când nu am mai scris, a mai trecut un an. Nu știu cum, că zilele trec atât de repede și deși alerg continuu, ca la un maraton fără linie de sosire, la final pare că nici de la start n-am plecat. Cine spune că s-a scurtat tim­pul, mare dreptate are!

Astăzi se sărbătoresc un număr de ani, paremi-se că 171, de când s-a născut marele poet Mihai Emi­nescu. Eu nu mă simt nicicum creativă azi, inspirația mea în materie de scris, este la un nivel foarte scăzut, așa, ca de ianuarie. În general, ianuarie, din punctul meu de vedere este o lună tare tristă. Cu toate acestea, de trei ianuarii încoace (cu cea actuală inclusă în pachet), de când am început să schiez, în sfârsit are și luna asta cât de cât un sens. Acum este suficient de ianuarie și de frig, încât să fie ceva zăpadă de schiat. Este suficient de mijlocul lunii, încât să se fi terminat și vacanța de iarnă a copiilor și sărbătorile moldovenilor pe rit vechi și toate cele. Asta înseamnă că ar trebui să fie condiții ideale pentru schiat. Adică să nu mai fie așa aglomerat, în timpul săptămânii, la schi, cum a fost în timpul vacanței. În realitate însă… am fost ieri la schi, într-o zi de joi și după cum se poate vedea în poza de mai sus, era cam „măcelărie”. Coadă la gondole, coadă la telescaun, coadă la telecabină. Cică pandemie, cică distanțare socială. Unde? Nu stiu! Probabil că doar în cuget și-n simțiri… În rest, ce-mi doresc eu mie, dragă Românie… respectiv, să mai stea oamenii pe la ,,cășile” lor sau să plece în alte țări de soare pline… momentan nu este posibil. Ce să facem? Mai așteptăm! Că vorba aia, peste două săptămâni iar începe vacanța (de atâta școală la copii), nu de alta, dar din septembrie încoace, de când a început anul academic, se spetesc nevoie mare și copiii și profesorii cu școala și au mare nevoie de vacanțe lungi și dese. Ca să nu-i atace coviduț! Școlile închise de atâtea luni, nu de alta, dar la covid devii vulnerabil doar dacă îți forțezi mintea și te găsește în mijlocul actului academic. Dacă ești în vacanță sau în tabără, nici vorbă! Lu’ covidel îi place de tine ,,decât” dacă ești studios. Dacă ești în vacanță, într-o relaxare totală, te lasă în pace! Zice, lasă-l mah pe-asta, că, săracu’ e pus pe distracție. Nu mă bag peste el! Aștept să meargă la școală, fi-i-ar ceapa lui de învățat!

In rest, turismul merge, anul trece, valabil și pentru profesori, vacanța trece, leafa merge și la cât mai multe vacanțe de la work from home și homeschooling. Eventual, cum am văzut că se practică, să intre și două-trei sporuri de condiții de muncă în mediu de risc, că doar e foarte enervat și muncitul ăsta de acasă. E clar! Cum ar spune cântecul “nu am chef azi, n-am chef de nimic!” Aș avea chef, aș avea chef, aș avea chef… de schiat, dar e prea aglomerat…și e de…hahat! Așa că mai bine îl sărbătoresc pe Eminescu și bat câmpii aici, în cinstea lui.

Spiritul Sărbătorilor și generația…Barbie

În această perioadă a anului, când, culmea, magia Sărbătorilor ar fi trebuit, în mod normal, să mă pătrundă ca pe carnea de vită bine făcută… eu am rămas „în sânge”. Adică nu tu magie, nu tu poveste, nimic! Nu știu ce-i cu mine, dar fix zilele astea sunt mai scârbită de ce văd în jurul meu, decât de obicei. Mai ales că a trecut deja Crăciunul, care, din punctul meu de vedere este singura sărbătoare acoperită cu ,,praf magic de stele”, din perioada asta. Întotdeauna mi-a plăcut Crăciunul și povestea pe care o aduce o dată cu el, nu pentru că mă cheamă și Cristina (mai ales că niciodată nu am sărbătorit treaba asta), ci pentru că este magic prin ceea ce reprezintă… Evocă nașterea unui prunc (pruncii sunt preferații mei, din toată lumea asta), îmi aduce aminte de copilarie, făcându-mă să mă simt, din nou, copil, prin emoția vie pe care o trăiesc alături de copiii mei. Totodată, întotdeauna mi-a plăcut mai mult să ofer cadouri decât să primesc, iar Crăciunul îmi oferă ocazia oferitului, ca să zic așa… la pachet cu ideea că toți ar trebui să fim mai buni și mai darnici. Dacă nu reușim tot timpul anului, măcar în preajma Crăciunului, vorba reclamei ,,de Crăciun, fii mai bun…fii adevărat!”

Revenind, cum Crăciunul tocmai a trecut, pentru mine și magia s-a terminat o dată cu el, s-a stins ca lumina de la un bec vechi, care face “poc!”, când se arde. Ca si cum nu era de ajuns faptul că, în ultimul timp, Crăciunul a devenit atât de comercial, încât îsi pierde din ce în ce mai mult semnificația și magia, după ce trece Crăciunul, pac, vine Revelionul! Mie, personal, nu mi-a plăcut această sărbătoare, cred că, niciodată. Poate doar cand eram mică avea un sens, și anume acela că puteam sta mai mult trează noaptea și era…lumină. De obicei, de Revelion, aveai ce vedea la televizor și mergea și curentul (măcar la sfârșit de an, ca să nu zic o dată pe an sau din an în Paște), căci înainte de ’89, se întampla adesea să nu fie curent, gaze, apă etc. Lipsa curentului sau a gazelor aveau farmecul lor, prin statul în casă la lumina lumânării sau prin încălzitul mâncării la spirtiera improvizată de bunici din conserve (dar astea sunt povești pentru altă dată).

Acum, însă, mai recent, de la maturitate încolo, nu îmi mai place deloc Revelionul! Mi se pare o prostie, prin însăși semnificația sa, celebrarea faptului că a mai trecut un an. O aiureală, o noapte ca oricare alta! Cel mai potrivit lucru pe care îl poți face în noaptea de Revelion este să dormi, asta dacă poți ignora gălăgia, pocnitorile, bombele și artificiile de la miezul nopții. Dar nu insist prea mult asupra Revelionului, că deja divaghez de la subiect. Am menționat Revelionul, doar pentru că, de trei ani, de când locuiesc în Poiana Brașov, am început să detest și mai tare Revelionul. De ce? Pentru că, după ce trece Crăciunul, în Poiana Brașov, în „cinstea” Revelionului se varsă râuri nesfârșite de… cum să le spun? Dacă le-aș spune „giboni” sau „ciropiteci” aș jigni aceste specii din regnul animal și nu aș vrea să fac asta, pentru că, în general, am tot respectul față de animale. Deci cum să îi numesc? Chiar nu știu! Niște creaturi lipsite de sens, scop și mai ales bun simț. Și toate ca toate, dar cel mai tare mă sochează ELE: generația Barbie, clonate după copia nereușită a celebrei păpuși. La orice distanță ai fi de ele, te izbesc în retina buzele super umflate si conturate, care pe mine mă duc cu gândul la niște pompe de desfundat scurgeri și sprâncenele tatuate, care par mai degrabă desenate cu markerul. Sprâncenele alea, ca niște lipitori agătațe, fără voia lor pe mutrele individelor… Cum este posibil ca niște ființe să se urâțească, benevol, în halul ăsta și să mai plătească și bani pentru treaba asta??? Culmea că ele sunt si mândre nevoie de mare, de felul în care arată, căci toate sunt selfie-iste sau terorizante de parteneri din dotare, parteneri, care presupun, că la rândul lor le apreciază hidoșenia tunată, că altfel nu le-ar fi parteneri. Care mai de care zâmbesc penibil către obiectiv, ca apoi să umple social media de buze, sprâncene și pomeți, că deh, măcar în spațiul virtual să se vadă investiția în facelift, dacă în viața reală return of investment e pus la pământ, din cauza obligativității de purtare a măștilor de protecție împotriva covid. Și oricât mă enervau măștile astea la început, am ajuns să le apreciez, căci ele te protejează și de covid, dar cel mai mult te apără de poluarea vizuală cu buze. Este SF, nu credeam să ajung vreodată să trăiesc astfel de vremuri, în care majoritatea femeilor sau puștoaicelor sunt ,,tunate” în asemenea hal. Mă gândesc cu groază către ce ne îndreptăm, căci de la unghii, gene, buze, sâni, pomeți, piele, tâmple, fese, orice, toate se încadrează de fapt la life in plastic, singura problemă fiind că it’s not at all fantastic!!! Am două fete și sper să nu le prindă vreodată, în viața lor, trendul ăsta. Eu ca părinte nu aș investi niciodată în așa ceva, deși știu că sunt, în ziua de azi foarte multe fete de 16-25 de ani (panelul poate varia mult în ambele direcții), sponsorizate de părinți pentru operații estetice, silicoane, botoxuri, extensii, unghii, gene etc. Mă depășește total ideea și nu înțeleg cum părinții pot susține, în felul ăsta, deteriorarea fizică și psihică a propriilor odrasle, motivând că în felul ăsta le ajută să își crească încrederea în sine. Sincer, de banii respectivi, ești mult mai câștigat cu ceva sedințe de terapie, la psiholog.

Mă sperie societatea în care trăim din ce în ce mai rău și mă gândesc cu îngrijorare la societatea în care vor trăi fetele mele. Cum să te mai miri că tinerii, din ziua de azi, suferă, în masă, de depresie, când parinții sunt cei care sponsorizează și întrețin starea de depresie, aruncând cu bani în propriile odrasle, cu BMW-uri Ferrari-uri etc. drept cadou de majorat sau cadou de carnet de șofer, operații estetice și eventual bani de droguri. Normal că respectivii, primind ,,pe tavă” tot ce își doresc sau tot ce nici măcar nu își imaginează că își doresc, devin blazați, plictisiți, deprimați, nimic nemaisatisfăcându-i, de ajung, săracii, să tragă droguri că să aibă senzația că trăiesc și că sunt fericiți.

Cel mai trist, în acest context, este ca originala Barbie, deși din plastic, chiar avea ,,o viață” fantastică, spre deosebire de clonele și surogatele din ziua de azi. Singurul lucru, la fel de autentic ca la varianta originală, cred că este creierul, căci și acela pare a fi tot din plastic, din păcate, la tot mai mulți reprezentanți sau reprezentante ale acestei generații…

Când îți dai seama că fericirea are “chipul” lor și al momentului prezent!

Poză din arhiva personală

De câte ori nu am auzit ,,trăiește clipa!”, ,,bucură-te de prezent!”, ,,fii prezent, aici și acum este tot ce contează!”? Ei bine, prezentul meu, aici și acum-ul meu, chiar dacă se desfășoară în acest an 2020, când toată lumea se plânge că ce an urât și că ce vremuri trăim, acest prezent al meu, pe mine m-a făcut să realizez un lucru : îmi place! Îmi place liniștea asta, îmi place monotonia cumva molcomă, în care ne-am așezat cu toții. Pentru că deși pare că totul s-a oprit în loc, deși poate îmi doresc uneori mai multă agitație, mai multă socializare sau mai mult călătorit și explorat alte zări de soare pline (da, calătoriile îmi lipsesc cel mai mult), totuși rutina asta în care ne-am așezat cu toții m-a făcut cumva să mă regăsesc, să mă întorc, prin introspecție la mine și la lucrurile mai mult sau mai puțin mărunte, dar atât de importante, care mă fac fericită. Cumva, nu neapărat datorită acestui an atipic, ci datorită momentelor de liniște, mi-am dat seama că, în prezent, cred că traiesc cele mai fericite clipe din viața mea. Chiar dacă uneori nu am timp de nimic, nu am timp de mine sau vorba aia, nici la baie nu pot să mă duc fară să îmi dărâme sau să îmi atârne, cel puțin una din cele două maimuțe, de ușa băii, totuși îmi dau seama că e bine (nu că îmi dărâma ușa, ci că le am mereu aproape).

Nu știu, dacă se înțelege exact din ce am scris mai sus, dar tot ce vreau să spun este că îmi dau seama, în special seara, înainte să adorm, când pun capul pe pernă, cât sunt de norocoasă și de fericită ACUM! Ideea este că mi se pare că trăiesc momentele ideale din viață! Fetele sunt încă mici, dar suficient de mari, încât, încet, încet începem să ne înțelegem și putem să facem lucruri minunate alături de ele. Momentul acela, seara, când adorm amândouă, lângă mine în pat și le aud respirația, ritmic, liniștit, amândouă în siguranță, lângă mine (cum ar spune reclama: neprețuit!). Nimic pe lumea asta nu îmi aduce atâta pace, liniște și fericire ca acest moment. Când le simt pe amândouă cum dorm, senine, lângă mine, parcă mi se umflă sufletul și nu îmi mai încape în piept! De-asta zic! Acum e fericirea! Suntem sănătoși, cu toții! Suntem bine! Suntem împreună! Am trecut, sper, din toată inima, peste tot ce a fost mai greu în viața asta! Am plătit cel mai scump preț pentru momentele astea de fericire și vreau să cred că așa fericiți vom rămâne mereu! Chiar dacă o bucată din mine va fi mereu în altă parte, chiar dacă întreagă sau completă nu voi mai fi niciodată, vreau să cred că măcar așa, pe jumătate, să pot să mă bucur de ce am și a mai rămas.

Bucuria și fericirea mea sunt clipele în care adormim împreună și ne trezim împreună. Să fim bine noi, adulții, cât să putem să avem grijă de ele și să le știu pe ele sănătoase, fericite și la un braț distanță de mine, este tot ce imi doresc pe lume! Chiar dacă ele se ceartă, non-stop, pe orice, chiar dacă stau pe capul meu mereu, mereu, chiar dacă noi țipăm des unii la alții (e casa mare și ne auzim greu, d-aia 😊), chiar dacă ne certăm din nimicuri, chiar dacă orice… apoi vine seara și după ce citim câte o poveste, ele se cuibăresc, fiecare în patul ei, iar eu le păzesc până adorm amândouă, apoi îmi savurez, seară de seară, acest moment de plenitudine. Le privesc cum dorm senine, cocoloșite fiecare în tovărșia complice și caldă a paturilor lor și mulțumesc, în gând, pentru că le am. Nu știu ce am făcut ca să le merit, dar sunt nespus de fericită că le am atât de aproape de mine! Îmi este dor, deja, de ele bebelușe, cand erau și mai mici și mai aproape și mai dependente de mine. Îmi e dor de ele și de el, la sânul meu. Îmi este dor de toți trei și de vremea când viețuiau ca niște mici ,,alieni” sub pielea mea. Cât am fost gravidă, i-am simțit pe toți ca fiind în siguranță. Erau parte din mine, sub pielea mea, care le era scut. Erau atât de aproape de inima mea, așa cum le mai și spun fetelor, în special Theei când mă întreabă: ,,mami eu unde eram când era Eva bebeluș?” și îi răspund că înainte să fie oriunde, au fost cu toții în inima mea și abia apoi în burtica mea.

Mă gândesc, cu groază, cand vor crește și vor parasi ,,cuibul”. Mă gândesc cu groază la nopțile în care nu le voi mai veghea somnul, de la un braț distanță. Mă gândesc cu oroare la momente­le în care vor dori să fie independente, iar eu nu voi mai fi centrul universului lor. Sună egoist, nu? Oricât m-ar agasa acum că nu am timp pentru mine și nu pot să fac nimic de una singură (nici gândurile nu mi le aud bine în cap uneori), îmi dau seama că, totuși, astea sunt cele mai fericite momente din viața mea alături de ele. De aceea eu nu spun niciodată că abia aștept să crească sau că ,,abia aștept să aia, aia sau aialaltă”. Niciodată nu m-am grăbit să treacă în vreun fel bebelușeala sau copilăria lor și mămiceala mea. De aceea le și spun, adesea, celor care se sperie, la început, când au copiii nou născuți și nu știu cum să facă față primului impact. Le spun, mereu: cu cât sunt mai mici copiii, cu atât este mai ușor, chiar dacă pare greu. În realitate, când sunt mici este cel mai ușor! Pentru că sunt mereu lângă noi. Pare că ne invadează viața și că ne-o dau peste cap, dar abia când își iau ,,zborul” și părăsesc ,,cuibul”, abia atunci înțelegem cât de lipsită de sens, este viața noastră, în realitate, fară ei. Pentru că atunci când le dăm viața, asta facem cu adevărat. Le dăm viața noastră, căci pe a lor nu le-o dăm noi, viața lor este un dar care doar trece prin noi către ei, dar, în realitate, nu ne-a aparținut și nu ne aparține niciodată nouă. Singura viața pe care putem să le-o dăm, este a noastră.

Little fires everywhere – serial pe Amazon Prime

Cu aceste frânturi, din serialul Little fires everywhere, de pe Amazon Prime, încep o nouă categorie, o categorie de citate, vorbe, ,,ziceri”, fragmente sau frânturi din filme, seriale, carți ș.a.m.d., în care m-am regăsit și pe care simt nevoia să le notez aici… Sunt bucăți care, precum piesele unui puzzle, încearcă să formeze un întreg. O oglindă a unor cuvinte la care aș vrea să mă întorc, din când în când, pentru a-mi revedea reflexia gândurilor evocate în primul moment în care mi-au trecut prin filtrul minții, pentru a-mi reaminti ce am simțit când le-am citit sau le-am auzit pentru prima dată.

Season 1, Episode 5 – Duo:

“It’s like one day, you just wake up and it’s settled. You are who you are and… you don’t remember how it got that way. You don’t remember deciding. It just happened. I just wonder if you ever look back at your life and… have regrets. Because I do. I have some regrets.” (“) – Este ca și cum într-o zi te trezești și brusc totul este stabilit. Ești cine ești… și nu-ți mai amintești cum s-a întâmplat. Nu-ți mai amintești să fi decis. S-a întâmplat pur și simplu. Mă întreb doar dacă se întâmplă să privești înapoi, pe firul vieții tale și…să ai regrete. Pentru că eu am. Am ceva regrete.”

Evident că m-am regăsit în ,,momentul” de mai sus. I wonder who doesn’t? Mie mi se întâmplă des să privesc înapoi și să am senzația că doar am ațipit și apoi m-am trezit brusc unde sunt azi. M-am trezit din copil, direct adult, cu griji și probleme care au apărut, din senin, pe umerii mei. Deși sunt, probabil, una dintre cele mai calculate și ,,planificate” persoane din câte am cunoscut până în prezent, după câteva palme luate în plină figură de la viață (unele mai grele decât altele), am învățat că oricâte planuri ți-ai face și oricât ai vrea să fii de prevăzător, totuși nu ai cum să nu te lovești de neprevăzut. Cât despre regrete…show me one person who doesn’t have regrets and then I’ll tell you that’s what hypocrisy looks like.

Season 1, Episode 7- Picture Perfect: “We all have parts that scare us. Parts that we’re afraid to look at. Parts that we run from because we are just too scared to look at them. But we can’t not look. And we can’t not say it. And if we can’t say it with words, then… we’re artists, right? We find another way. And there is always another way. You won’t swim forever!” – ,,Cu toții avem părți ascunse în noi, care ne sperie. Bucăți pe care ne este frică să le privim, de care fugim pentru că pur și simplu suntem prea speriați că să le privim în ochi. Dar nu putem să nu privim. Doar că nu verbalizăm ceea ce privim, dar totuși nu putem să nu comunicăm despre ele. Și pentru că nu putem să vorbim despre ele în cuvinte, atunci… suntem artiști nu-i așa? Găsim o altă cale (de a vorbi despre ele). Mereu există o altă cale. Nu ai cum să înoți la nesfârșit!”

Fragmentul ăsta mi se pare atât de ,,adânc”, atât de psihologic. Este de fapt miezul oricărei ființe umane. Este expresia a tot ceea ce găsești dedesubt, după ce sunt date de-o parte toate ,,măștile”. Și chiar și cei care poartă întotdeuna ,,mască” și se ascund chiar și de sine însuși, transmit totuși niște semnale, pe alte căi, mai mult sau mai puțin artistice, uneori chiar violente sau criminale, care scot la iveală ,,fața care stă ascunsă sub văl”. Trebuie doar să fii un fin cunoscător, psiholog sau ,,cititor” al ,,semnelor artistice”, pentru că, de ce nu, cu toții suntem actori în piesele de teatru ale propriilor vieți, chiar dacă nu întotdeauna știm și cine sunt regizorii și scenografii.

Dincolo de aceste două fragmente, recomand, cu căldură, serialul Little Fires Everywhere de pe Amazon Prime. Este un serial despre familie, despre familii, dar mai ales despre cum deciziile luate de-a lungul vieții pot afecta generații întregi. Un serial care analizează, atent, psihologia individului, cu Reese Witherspoon în rol principal și cu un fir narativ plin de suspans și încărcătură emoțională. De menționat și faptul că serialul este făcut după cartea, cu același nume ca și serialul, carte a autoarei Celeste Ng, publicată în 2017. Aștept, cu nerăbdare, sezonul al doilea. Mai multe detalii despre serial aici: https://www.imdb.com/title/tt8089592/

Despre scrisul de mână

My reMarkable

Faptul că îmi place să scriu face deja parte din descrierea mea și, implicit din mine sau din ceea ce sunt. Ar mai fi, însă, de menționat și că îmi place foarte mult să scriu…de mână. De mână adică cu pixul în mână, chiar dacă, în general, scriu, de mână, cu litere de tipar.😊 Pentru că așa am învățat, inițial, să scriu, cu pixul sau, mă rog, cu stiloul, scrisul de mână are și astăzi un rol creativ în viața mea. Cumva, mă simt mult mai stimulată, creativ, atunci când scriu de mână. Zilele astea sunt extrem de încântată că am descoperit o metodă prin care pot scrie de mână si, totuși, cuvintele mele să ajungă din scrise cu pixul direct pe acest site, fară să stau să le transcriu pe tastatură. Metoda care îmi transformă “vocea de pix” în “voce tastabilizată” sau în „voce virtuală și vizibilă cu litere tastate” aici, pe site, se numește REMARKABLE. Și pe bună dreptate, se numește așa pentru că este, cu adevărat, remarcabilă. Remarkable este un notebook digital care redă aproape 100% experiența de a scrie pe hârtie, transformând instant scrisul de mână, în scris digital, virtual. Nu știu câte se cunosc despre acest notebook în România sau cât este de folosit la noi în țară. Mai multe detalii despre el se pot găsi aici: https://remarkable.com/ și aici: https://youtu.be/SWY_bwFMxro

Sunt atât de fericită zilele astea, de când am primit acest notebook cadou, cu ocazia zilei de Sf. Andrei. Mulțumesc Andrei! A meritat aștepta­rea! A durat cam 3 luni de zile de când l-am precomandat și până a ajuns fizic, în posesia mea. Se pare că m-am adaptat la ea la fel de repede sau de ușor cum m-am adaptat și la cititul pe Kindle. Să mai zică cineva (știe eu cine) că sunt, citez, “conservatoare” și că nu sunt deschisă la inovații! Ha!

Cum spuneam, îmi era atât de dor de senzația asta, pe care o simt acum, în timp ce scriu, senzația că mă doare mâna și mai ales degetul mic, de la scris. Senzația aia că pixul abia poate ține ritmul gândurilor. Din păcate de la scrisul pe reMarkable nu îți rămân și urme pe degete de la cerneală sau de la pasta de pix, dar sunt sigură că îmi va rămâne măcar „șanț” în deget (da, m-am uitat acum și se formează, pe degetul inelar de la mâna dreaptă) de la sprijinit pixul “în carne”. Oare mai există cineva ca mine căruia să îi fie dor de urme de cerneluri și, de „șanțuri” și dureri în degete?

Mie, scrisul de mână, pe lângă faptul că îmi stimulează creația și gândurile (e ca și cum mâna și pixul reprezintă, de fapt, vocea gându­rilor mele) îmi trezește și forte multe amintiri. Îmi aduce aminte de copilărie, de cum am învățat prima dată să scriu și să citesc, de doamna învățătoare Drondoie Eugenia și de școala generală nr. 79 din București. Ce amintiri dragi si, ce adânc sunt sculptate în mintea mea (precum o statuie de-a lui Michelangelo)! Atât de adânc încât mi se întâmplă des să îmi visez noaptea colegii din clasa întâi și ordinea în care se succedau ei în catalog (cred că dacă mi se ,,străduiește” mintea suficient mi-i redă în ordine alfabetică, după nume și prenume pe toți 42). De asemenea, se întâmplă să îmi vizua­lizez, din memorie sălile de clasă și băncile, hărțile României, de pe pereții claselor,  tabelul periodic și planșele din laboratorul de fizică în care am învățat în clasele a VI-a și a VII-a. Din fericire amintiri cu poze sau tablouri cu “Nea Nicu’” nu am prins, că am început școala în ’91, când, deși nu scăpasem cu adevărat de comunism (oare mai scăpăm vreodată?), scăpasem totuși de aceste portrete odioase, astfel încât ele nu îmi bântuie amintirile despre școală. Tresar însă și astăzi când aud sunet de clopoțel și mă gândesc că ,,s-a sunat” și trebuie să ies în recreație ca să îl văd pe ,,acel” băiat.

Dar să revenim la scrisul de mână! O Doamne! Caietele de caligrafie, bastonașele, primul stilou cu peniță de aur (moștenire de la tata), penarele frumos aranjate, gumele de șters parfu­mate… A! și pregatirea caietelor! Cum le ,,montam” la toate coperți (dacă nu aveam de plastic, confecționam din hârtie) și etichete, apoi le liniam pe fiecare pagină! N-aveai copertă la abecedar și la caiete nu aveai ce căuta la școală. Cu câtă rigoare eram supra­vegheati și notați sau penalizați, ca atare, pentru a sublinia  cu o linie orizontală data, în colțul dreapta sus, iar titlul cu două linii orizontale, pe mijloc, în capătul paginii! Efectiv aceste elemente erau scăzute din nota de la ,,lucrările de control” dacă lipseau. Puteai sa ,,mănânci” o literă, era de înțeles, că abia învățai să scrii, dar nu aveai, sub nicio formă, voie să ,,mănânci” vreo subliniere. Dacă nici astea nu erau O.C.D.-uri atunci nu știu ce mai este O.C.D.-ul în definiția lui. În mod cert toate obiceiurile astea riguroase, din clasele primare, m-au modelat în adultul ordonat care sunt astăzi. Cred că mi s-a format gândirea în modul ăsta, ca dacă nu e ordine în jurul meu sau în mintea mea, eu nu pot să gândesc sau să acționez. Până nu fac ordine pe birou, nu pot să mă apuc de scris, pînă nu e ordine în bucătărie și până nu sunt vasele spălate, nu pot să mă apuc de gătit. În cameră, dacă nu sunt hainele frumos așezate, la locul lor, în dulapuri, nu pot să locuiesc. Despre jucăriile împrăștiate peste tot, nu mai are rost să povestesc… căci cu ele îmi este cel mai greu să conviețuiesc!

Așadar, cine s-ar fi gândit vreodată că scrisul de mână are atâtea semnificații și urmări, în viața unui om? Dacă nu m-aș fi gândit eu acum, iată că s-au mai gândit și au descoperit acest lucru, înaintea mea și unii cercetători, de-ăștia plătiți să se gândească ei, așa, la diverse. Pare-se că niște ,,studii recente arată că scrisul de mână îi ajută pe copii să învețe mai mult și să memoreze mai bine.” (https://copiisiparinti.ro/copii/studii-noi-de-ce-copiii-care-scriu-de-mana-sunt-mai-destepti/ ). De asemenea, ,,mai mult studii citate de The Wall Street Journal arată că, atunci când îți iei notițe de mână, în loc să le tastezi, memorezi mult mai bine lucrurile. (…) Scrisul de mână funcționeză mai bine decât cel la computer pentru că stimulează și provoacă mai mult creierul uman.” (https://www.noobz.ro/2018/09/01/beneficiile-scrisului-de-mana-versus-scrisul-la-tastatura/ ).

Alte studii ar fi demonstrat că ,,că scrisul de mână crește inteligența copilului“ https://www.qbebe.ro/psihologie/dezvoltare_cognitiva/un_studiu_dezvaluie_ca_scrisul_de_mana_creste_inteligenta_copilului ). Dacă scrisul de mână crește inteligența copilului, atunci nu pot decât să sper, că în cazul general al adultului și în cazul special al meu…dacă nu o crește sau cultivă…măcar să o păstreze. Oricum ar fi cu inteligența… în ceea ce mă privește, în mod cert, creativitatea dă mai mult randament în cazul scrisului de mână, decât în cel al scrisului pe tastatură. Plus că, în cazul scrisului de mână nu trebuie să stau, în mod constant, să îmi amintesc să dezactivez autocorrect-ul sau să setez limba. Așadar, tot ce pot să sper este că cei de la reMarkable vor continua să întrețină soft-ul pentru acest notebook, precum și să furnizeze, în continuare, vârfuri pentru pixul dedicat, întrucât eu trebuie să recunosc că le tocesc/uzez destul de repede.

The Crown…despre istorie și sensul fericirii

În această ,,minunată” perioadă de pandemie îmi place, când apuc, să mă delectez cu câte un episod dintr-un serial sau să citesc câteva pagini (digitale) dintr-o carte, pe Kindle. E drept că partea cu cititul nu prea îmi iese.  Fie pentru că citesc când sunt fetele în preajmă și în iureșul creat, adesea, mi se întâmplă să constat că am ajuns la capătul paginii, dar nu știu ce am citit, fie pentru că mă apuc să citesc seara, în pat, după ce ele au adormit. În acest caz, după câteva pagini, deși îmi aduc aminte ce am citit, îmi aduc aminte în vis, pentru că adorm ,,instant” (precum ness-ul, doar că invers), uneori chiar la jumătatea paginii, de ajung din carte, direct în vis…

Cu serialele este mai simplu, apuc să mai văd câte un episod în sufragerie, pe tabletă, în timp ce fetele se joacă. Pentru că tot a venit vorba despre seriale pot spune că, în prezent, urmăresc câteva seriale, în paralel: The Crown (sezonul 4), pe Netflix, The Undoing (sezonul 1) și His dark materials (sezonul 2) pe HBO GO.

Astăzi am să scriu despre serialul ,,The Crown” pentru că tocmai am terminat sezonul 4 și  pentru că în momentul de față m-a sensibilizat cel mai mult, fiind un serial atât de real și…prezent, chiar dacă acțiunea din acest sezon este, încă, plasată în trecut.

The Crown îmi place pentru că este un serial istoric, care…cumva este încă prezent. Practic prezintă o istorie evident trecută, dar care este încă în viață. Mă refer, desigur, la Regina Elisabeta a II-a. Născută în 1926 este o filă de istorie, în derulare. Mărturisesc că dintotdeauna mi-a plăcut istoria, probabil pentru că am o reală pasiune pentru trecut, dar mai ales pentru că din punctul meu de vedere istoria este trecutul care dă sens prezentului. Istoria este suma faptelor care s-au făcut remarcate în trecut și care au avut un răsunet suficient de puternic, încât să fie consemnate, în eternitate. De aceea iubesc istoria, pentru că reprezintă, de fapt, acea rotiță care pune în mișcare mecanismul eternității. Datorită istoriei există oameni, fapte și întâmplări care vor dăinui pentru totdeauna, traversând granițele timpului, din trecut până în viitor, atingând nemurirea. Cred că dacă nu ar fi existat istoria, amintirea sau memoria nu ar fi trecut testul timpului. Pentru că amintiri avem cu toții, dar dacă ele nu sunt consemnate într-un mod riguros, istoric, ele se pierd, înghițite în nebuloasa timpului.

Revenind la sezonul al patrulea din The Crown, acesta prezintă întâmplările derulate în perioada cuprinsă între anii 1977 și 1990, dacă m-am documentat bine și nu mă înșel.  Astfel, acest sezon este marcat de apariția a încă două personaje feminine celebre, care au influențat puternic sau profund istoria: Margaret Thatcher (pentru puternic) și prințesa Diana (evident, pentru profund). Nu o să scriu despre realizările sau poveștile lor, pentru că sunt arhicunoscute amândouă și s-au scris atâtea despre ele, ci vreau să scriu despre cum m-a marcat pe mine sezonul 4, din acest serial. Dincolo de faptul că toți actorii din serial sunt remarcabili, delectându-ne cu niște interpretări excepționale,  Gillian Anderson în rolul lui Margaret Thatcher este absolut genială!!! Cred că aceasta este cea ma deosebită prestație, din toata cariera sa actoricească și cu siguranță se va lăsa cu cel puțin un premiu pentru extraordinara sa interpretarea a rolului lui Margaret Thatcer. Despre Helena Bonham Carter nici nu mai are rost să spun ceva, pentru că, în cazul ei, interpretarea rolului prințesei Margaret este doar una dintr-o serie lungă de interpretări remarcabile. Însă, în mod evident și așa cum era și de așteptat, în acest sezon cel mai mult m-a impresionat personajul Dianei Spencer, printțesă de Wales. Țin minte că în 1997, deși încă nu împlinisem 13 ani, m-a marcat moartea prințesei Diana. Înca țin minte că s-a întamplat în luna august și că eram într-o vizită, în momentul în care am aflat. Diana Spencer, prințesă de Wales, este, din punctul meu de vedere, modelul de om cu un destin aparent perfect, dar în cele din urmă…tragic. Episodul în care apare alături de prințul Charles, în turul Australiei, m-a impresionat până la lacrimi. Dincolo de veridicitatea faptelor prezentate în serial, rămâne, în mod evident, drama unor oameni cu un destin de poveste. Un destin potențial perfect, dar care, în cele din urmă, nu face decât să te ,,cocoațe” pe cele mai înalte culmi, doar că să poți cădea cât mai de sus și să fii sigur că te frângi în mii de fărâme, la impactul cu solul. Abisul care înghite perfecțiunea este dureros! Episodul respectiv, mi-a întărit convingerea conform căreia cu cât ești mai expus unei vieți potențial perfecte, cu atât ai mai multe șanse să o dai de gard sau cum s-ar spune în engleză să o ,,fuck it all up”! Presiunea unei vieți perfecte naște ,,cei mai” imperfecți și nefericiți oameni (da, știu că ,,perfectul” nu are grade de comparație, dar în acest caz se cereau, as a figure of speech or as a matter of fact)! Este același destin care îi lovește de multe ori și pe actorii sau cântăreții celebri sau pe celebrități, în general. Cred că acesta, este de fapt, prețul celebrității! Falling from grace (cum ar spune, teatral, limba engleză), se întâmplă adesea oamenilor care, teoretic, au tot ce își doresc.

Iată așadar că, acest sezon 4, din The Crown a redeșteptat în mine reflecțiile ,,adânci”  asupra fericirii  (cu care m-am mai confruntat și cu alte ocazii) și m-a făcut să ajung, din nou, la următoarea concluzie: fericirea constă în căutarea permanentă a lucrurilor care te fac fericit! Practic fericirea însemnă  “being busy searching for it”, să fii mereu în căutarea ei și nu neapărat să o găsești. Fericirea este precum ,,fata Morgana”. Fericirea este, de fapt, drumul spre fericire! Căutarea ei te face să te simți util, existența să îți capete sens, pentru că ai un scop. Dar în momentul în care ai atins acel scop, devii inutil și nefericit! Este și motivul pentru care în momentul în care te confrunți cu o traumă, cea mai bună metodă pentru a o depăși este să îți tii mintea ocupată, să îți găsești o ocupație care să te captiveze, ca să uiți de ea. Probabil că de aceea se spune că fericirea vine din lucrurile mărunte sau că fericiți sunt cei săraci cu duhul…sau săraci în general. Pentru că ei știu să se bucure de lucrurile mărunte și de simplul fapt că sunt în viață. Un om sărac se bucură de câte ori a mai trecut o zi în care a reușit să supraviețuiască. Lupta continuă pentru supraviețuire îi asigură ocupația perfecta pentru a nu avea timp să analizeze prea mult viața. Pe când, pentru cei care au o viață perfectă, având totul ,,pe tavă” și nefiind ocupați cu lupta pentru supraviețuire, intervine timpul pentru analiză și introspecție, care duce la nefericire. Deja devin mult prea filosofică, așa-i? I can’t help it, this also being something that defines me as who I am…

În altă ordine de idei, serialul The Crown este categoric de vizionat, fie că ești iubitor de istorie, fie că ești o fire melancolică, introspectivă sau fie că ești pur și simplu om amator de seriale, de frumos, de cultura, de, de, de… Cred că fiecare dintre noi poate găsi ceva care să îi placă în acest serial.

Nici coloana sonoră nu este de ignorat. Mai multe detalii despre aceasta se găsesc aici: https://screenrant.com/crown-season-4-soundtrack-songs/

Playlist-ul pentru coloana sonoră din sezonul 4, din The Crown, se gasește și pe iTunes și se poate asculta, parțial și aici: https://open.spotify.com/playlist/5dPyOErZe76pA43BOfvMAH  Melodia mea preferata din acest playlist este Simple Harp – Martin Phipps. Enjoy!

Plimbare, de toamnă, prin Ciocanu, Fundata și Cheile Grădiștei

Octombrie lin, octombrie senin și colorat, de toamnă dezmierdat...în anul 2020 consmenat

Oriunde ne-am fi plimbat, am avut însoțitori de nădejde: un cățel în Ciocanu, o cățelușă jucăușă în Cheile Gradiștei și Fundata…

Viața ca o școală…on-line

De când am luat contact cu școala, la vârsta de aproximativ 7 ani, de atunci încolo mi se pare ca toată viața este o școală și că nu depășim niciodată statutul de elevi, căci vorba aceea, ,,omul cât trăiește învață”. Dincolo, însă, de latura educativă a vieții, de acumularea permanentă de informații și cunoștințe, eu când spun ca viața este ca o școală, mă refer mai ales la celalte aspecte, respectiv la cele sociale și relaționale. Pentru că relațiile interumane și felul în care ne raportăm la viață, par să nu părăsească niciodată ,,sala de clasă”. În sfera profesională sau muncitorească, după caz, este exact ca la școală. Întodeauna este unul de la care ai câte ceva de învățat (valabil și în cazul învațăturilor ,,așa nu”), ca de la un profesor. Alții sunt colegii care vin cu temele nefăcute și copiază, apoi sunt cei care vor mereu să stea în prima bancă, să se facă remarcați și să aibă 10 pe linie sau să urce câte 2-3 trepte de-odată în ierarhie.  

Vremurile pe care le trăim, în prezent, îmi dau senzația că toți cei care au copii de școală sunt cumva de două ori repetenți: o data pentru că au ajuns să repete școala alături de propriii copii și a doua oară, că rămân muuuult în urmă la capitolul viață social sau viață de nepărinți. Bieții părinți, care mai de care, sunt experți în asistarea copiilor în timpul școlii on-line devenind ,,personal assistant-i” cu normă întreagă. Multitasking-ul va umple și va rescrie multe CV-uri în anii 2020-2021 (sper ca nu și mai departe de acest interval), pentru că acum cei care au copii sunt și părinți și profesori si meditatori și, și, și… Acum, nu numai că își ajută copiii la teme, dar îi ajută și în timpul orelor, devenind asistenții propriilor copii. Atât sunt de ciudate, din punctul meu de vedere, vremurile pe care le trăim, încât îmi doresc din tot sufletul ca ele să nu devină, de fapt, normalitatea. Școala on-line, work from home, în definitiv, toată viața ajunge să se desfășoare preponderent on-line și/sau virtual. Interacțiunea umană este din ce în ce mai limitată și mai îngrădită. Dacă măcar noi cei care am fost copii sau adolescenți înainte de era virtuală a internetului, am mai apucat cât de cât să ne facem o idee despre ce înseamnă viață autentică, cu experiențe adevarate, cu julituri, cu râsete, plânsete, îmbrățisări, atingeri și pupături, cu ,,bisericuțe” sau gașcă de prieteni, la școală sau la servici, cei care abia acum iau contact cu școala, mi-e teamă că își vor forma o cu totul altă impresie despre școală și despre viață. Pentru că on-line nu poți să te bucuri nici de 10% din ceea ce înseamnă viața reală.

Am ajuns cu toții să fim doar niște ,,avatare”, care nici măcar nu mai seamană cu modelul care a stat la baza creării lor… Parinții sunt în permaneță în on-line, în paralel pentru propriul job, cât și pentru asistența la școală a copiilor din dotare. Înainte ne plângeam că cei mici petrec prea mult timp în fața computerelor, acum s-a ajuns în situația în care sunt și încurajați să facă asta. Interacțiunea socială a ajuns să se rezume exclusiv la mediul virtual. Oare cât va mai dura starea asta, nu de urgență, nu de alertă, ci de IREALITATE, ca să nu zic de imbecilitate? Oare vom ajunge cu toții sclavii acestei ,,noi realități”? Eu refuz să cred acest lucru și cu siguranță nu mă voi putea adapta, dacă vom rămâne permanent captivi în on-line…

Pentru mine, școala a fost o experiență reală, frumoasă și a continuat să fie astfel pe tot parcursul vieții. Nu îmi place școala on-line, deloc! La fel, viața profesională îmi place să o traiesc in mediul real, dedicat acestui tip de activitate. Nu îmi place să lucrez de acasă, in pijamale sau haine de casă, cu laptopul în brațe. Acest mod de lucru îmi dă senzația de viață pusă în convaleșcență sau arest la domiciliu.

Mie mi-a plăcut mult la școală, pentru că acolo am învățat în primul rând să socializez, dincolo de actul eductiv sau ori altceva se mai învață la școală! Pentru că trăirile alea, de copil, la școală nu se uită niciodată, pentru că ele modelează și definesc, alătui de familie, adultul de mai târziu.

So if “life is a school where you learn to remember what your soul already knows…” (author unknown), how come I can’t remember times like these we live right now? And how come my soul doesn’t adjust to them. Maybe because it knows everything’s wrong…maybe we woke up on the wrong side of the bed 🙁

A scrie sau…fie! Un articol despre totul…sau nimic!

#la început de drum…

Primul articol, de pe acest site, pare mai greu de scris decât orice! Pentru că este la început de drum, ca atunci când te așteaptă o călatorie lungă, un munte abrupt de urcat și deși te simți apt și cu rucsacul pregătit…nu știi totusi de unde să începi și ce vei găsi pe drum… Pentru că ar trebui să fie important! Pentru că e PRIMUL! Dar, cumva nu e nici primul, pentru că înainte l-am scris pe cel din rubrica ,,despre mine” și nu știu nici cât de ,,meaningful” va fi, dar promit să mă străduiesc! Pentru că prezentul va fi, de fapt, trecut, în viitor, când va fi din nou prezent! E ok, nici eu nu am înteles ce am vrut sa zic… Poate doar că, DA, acesta este primul articol de pe acest site și este primul deoarece m-am hotarat să public site-ul astazi, ca sa fie în sincron cu ,,lansarea” mea, care a avut loc în urma cu fix 36 de ani.

Nu știu dacă acum 36 de ani, când m-am născut am plâns de bună voie s-au am primit tradiționala palmă la fund, ca să iau avânt și totodată să îmi fac antrenamentul pentru restul palmelor, ce aveau să vină pe parcursul vieții, dar, în mod cert, pentru site, acest articol reprezintă ,,palma la fund” în chip de avânt. Dorința de a scrie a mocnit și s-a manifestat permanent în viața mea, însă, așa cum am mai spus și în descrierea propriei persoane, m-am apucat de scris pe acest site, de dragul scrisului și de dragul meu, pentru că, de ce nu, uneori este bine să te mai iubești și singur. Pentru mine, scrisul este terapeutic, este ca o confesiune și o împăcare cu propria-mi persoană. Totodată, mi se pare că a scrie și a-ți consemna amintirile undeva, este benefic, în detrimentul uitării sau în detrimentul Alszheimer-ului, spre exemplu. Uneori, mi-aș dori să existe un mecanism care să facă posibilă înregistrarea tututor gândurilor și trăirilor, să le ,,îmborcăneze” undeva, într-un recipient la care să apelezi când îți este ,,foame” de amintiri (cum era pensivul lui Dumbledore din Harry Potter – pentru cunoscatori). În lipsa acestui mecanism, scrisul rămâne cea mai la îndemână metodă ,,second hand” (oricât de pleonastic ar suna) de a conserva amintiri și trăiri, astfel încâ să le și împachetezi frumos. Câte gânduri, trăiri sau idei mărețe nu sunt oare jertfite de-a lungul vieții unui om, pe altarul uitarii? Acum nu că prin scris s-ar putea păstra veridic toate, dar tot poate fi un bun colac de salvare, pentru o mică parte dintre ele…

Se spune că ,,mai intai a fost Cuvantul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” Apoi, lângă cuvânt a apărut iubirea și cred ca la unii ea se manifestă prin scris. Cam așa se rezumă și la mine plăcerea și dorința de a scrie, așa că la început și înainte de orice, îmi motivez existența acestui site, mie însămi, prin dorința de fi mai întai cuvintele, care sa îmi povestească în viitorul prezent despre iubirea trecută a vieții. Așadar, scriu penru a-mi aduce aminte, scriu pentru că îmi face bine, scriu pentru că scrisul este cel mai fin și răbdător ,,ascultator”, cea mai eficientă terapie, cel mai eficient și mai accesibil terapeut al sufletului, în ceea ce ma privește. Nu în ultimul rând, scriu pentru a nu uita și pentru a mă vindeca!

Si daca tot vorbeam de lucruri pe care îmi doresc să le scriu, ca să nu le uit, pentru că proverbul spune că ,,verba volant, scripta manent”, iată vorba care mi-a rămas în cap de la fi-mea a’ mică, în urmă cu câteva zile și pe care vreau să o păstrez aici, în chip de cadou pentru mai târziu: ,,mami, te iubesc dintotdeauna!”  Nu-i așa că scrisul este minunat, când poți să înmagazinezi prin intermediul lui, asemenea amintiri?