Cu alte cuvinte, mă întreb dacă mai există și alte persoane, care, la fel ca mine, uneori simt… că se irosesc. Pe mine mă încearcă mai des sau mai rar acest sentiment. Adică, mi se întamplă, de fapt, des, să constat că nu fac ce mi-aș dori, cu adevărat, în viață, fie din lipsă de timp, fie de lene sau fie… pentru că rutina, plafonarea, vârsta sau orice alt motiv tâmpit, care se poate rezuma în… lasă că merge și așa. E adevarat! Merge azi, merge mâine, poate mai merge și poimâine, apoi te trezești într-o zi că nu mai merge, viața a trecut si tu te-ai… risipit.
Chestia asta cu risipeala personală pare că începe să se accentueze o dată cu înaintarea în vârstă. Cred că e ceva, cumva și fiziologic… normal. Adică, de exemplu, când ești copil totul este mai intens, mai accelerat, de la puls, respectiv bătăile inimii și până la intensitatea cu care absorbi viața si orice senzație oferită de ea. Apoi crești, pulsul se mai domolește, inima bate mai încet, după adolescență încolo, cică devii mai înțelept, dar, mai ales, mai lent în simțiri. Parcă nu mai ești atât de prezent, ești mai preocupat de trecut sau de viitor și, mai ales, începi să apreciezi foarte mult, ca activitate, somnul! Parcă îți vine să spui, mă pasionează… somnul! Cu toate astea îmi aduc perfect aminte că atunci când eram copil, mi se părea o reală pierdere de vreme, somnul, în special cel de prânz. Nu mai zic că, acum, având copii, constat foarte des că lor, chiar și somnul de pe timpul nopții, li se pare, destul de des, o pierdere de vreme. Iar eu, eu am ajuns azi la vorba bunicii mele (Dumnezeu s-o ierte!) care îmi spunea când nu voiam să dorm la prânz: „o să vezi tu când o să fii mare ce o să mai cauti somnul!”. Câtă dreptate avea! Pentru că acum, vorba aia, caut somnul, cu pasiune (cum spuneam mai devreme), dar în loc de somn găsesc doar… știucă, adică știu că somnul e… drăguț că e răruț, dar vai cât ador să mă risipesc… dormind!
Revenind, însă, la risipa individuală care se realizează altfel decât prin somn. De exemplu, ,,n” pasiuni, pe care n-are rost să le înșir că nu mi-ar ajunge cuvintele și pe care nu le pun deloc sau suficient în practică. De ce? Argumentele nu își au rostul, pentru că nu vreau să îmi caut scuze! La fel, ,,n” cunoștințe pe care nu le folosesc sau nu le exploatez suficient. Cum ar fi că stiu trei limbi străine, dar nu le folosesc decât citind sau în vacanțe, deși mi-ar fi plăcut la nebunie să le „scot la produs” din punct de vedere profesional. Nu mai zic de treaba asta cu scrisul. Da! Nu scriu deloc suficient de des și cel mai grav este că las o groază de idei să se piardă! Pentru că din lene sau comoditate! Pentru că, așa cum spune proverbul ,,verba volant, scripta manent”, dar l-a mine nu prea ,,manent”, dacă nu scribo, adică scriu (dacă îmi mai aduc bine aminte conjugările sau declinările verbelor în latină, care latină nu prea s-a lipit de mine, pentru că nu mi-a plăcut).
Din punct de vedere profesional… risipă totală! Deși mi-am descoperit vocația foarte de timpuriu, fară ca măcar să îmi dau seama, până mai de curând, se pare, că în momentul prezent nu doar că nu mi-am atins adevăratul potențial profesional, dar uneori am senzația că o să îmi bată pensia la ușă, fară să-l mai ating vreodată. Revenind la descoperirea mea inconștientă, a vocației. Abia de curând am realizat! Când eram mică, îmi plăcea foarte mult să ambalez chestii. Plăcerea asta a persistat, în timp, astfel încât si în prezent, îmi place să ofer cadourile ambalate. Odată, demult, în mileniul și secoul trecut, când eram mică, înainte de un Crăciun, am confecționat o groază de cutiuțe din carton, pe care le-am ambalat în șervețele colorate și le-am legat cu fundițe. Nu aveam pe vremea aia hârtie specială de ambalat, așa că am improvizat pentru că și creativă, se pare, am fost, tot de mică. Arătau de vis, chiar dacă înăuntru erau goale. Reflectând, acum, asupra acestei pasiuni sau asupra jocului de-a ambalatul, mi-am dat seama că, de fapt, mie întotdeauna mi-a plăcut marketing-ul. Sau advertising-ul sau, practic, ambalatul vieții într-o poveste (ceea ce se poate traduce în pasiunea pentru scris). Și cu toate că asta m-a definit ca individ, dintotdeauna, degeaba! Risipă! Risipă de material! (sau cum i-ar zice preoteasa din Game of Thrones lui Cersei Lanister, ,,SHAME! SHAME! SHAME!”). Cât de pasionată eram și în timpul și după terminarea liceului! Cu câtă ardoare mi-am dorit să urmez calea pe care am urmat-o! Cât de magici au fost anii facultății! Câtă pasiune am depus în momentelee alea! Looking all the way back now, pot spune că și azi, dacă ar trebui să o iau de la capăt, tot drumul ăla/asta l-aș alege. Pentru că mi-a plăcut!!!!
Pentru că așa sunt eu! Dacă nu fac lucrurile din plăcere și din pasiune prefer să nu le fac deloc! Cum spuneam mai sus, de-aia n-am învățat latina, pentru că nu mi-a plăcut (așa să știți doamna Ionescu – profa super exigentă de latrină, pardon latină, din liceu)! De-aia de multe ori sunt acuzată că nu-s flexibilă din punct de vedere al schimbării domeniului de activitate. Și adevărul este că chiar nu sunt! (Chiar dacă fizic sunt foarte flexibilă și după cei 12-14 ani de gimnastică ritmică încă mai pot să fac podul pe spate, chiar din picioare și încă pot să îmi pun piciorul în cap – altă abilitate/pasiune irosită viața asta, că deși eram talentată și îmi plăcea, nu am continuat în direcția sportului! Dacă mai continui cu atâtea paranteze, în paranteze, pe după paranteze, textul ăsta o să semene a ecuație matematică… și n-ar trebui, pentru că nu mă pricep deloc la ecuații sau la matematică… că nici matematică nu a fost pe lista mea de…pasiuni.). Revenind! Ce ziceam înainte de paranteză? A, da! Ziceam că adevărul este că nu sunt deloc flexibilă din punct de vedere al regândirii sferei profesionale. Pentru că nu m-aș apuca niciodată de ceva ce nu-mi place, indiferent de câte beneficii materiale aș culege. Si, toate reflecțiile astea le-am regăsit aseară, într-un citat din Ileana Vulpescu (care tocmai ce a trecut la cele veșnice, Dumnezeu s-o ierte!), respectiv: <<O parte din om se conjungă cu verbul ,,a avea”, cealaltă parte se conjugă cu verbul ,,a fi”. Important este ca partea lui ,,a fi” să fie măcar egală cu cea a lui ,,a avea”. Cei pentru care ,,a fi” atârnă mai mult decât ,,a avea” sunt cei care trăiesc pentru a ști, pentru a afla, ceilalți sunt robii obiectelor, robi strict ai materiei. Orizontul lor este mărginit de obiecte ca de-un parapet. Ei suferă de-o incurabilă orbie spirituală.>> Frumos citatul și foarte profund! Prima parte e ca în franceză, unde întotdeauna, la timpii trecuți, o parte din verbe se conjungă cu verbul ,,a fi” în vreme ce restul sau cealaltă parte cu verbul ,,a avea”. Apoi, ce spune autoarea, depășeste granițele oricărei limbi. Restul citatului, practic, vorbește despre… gramatica ființei… pentru cine se pricepe, cât de cât, la… ,,gramatică”.
În lumina celor mai sus expuse și analizând activitatea mea din ultimul timp, începe să îmi fie teamă ca partea din mine care se conjugă cu verbul „a avea” să nu înceapă să atârne mai mult decât cea care se conjugă cu verbul „a fi “. Deși toată viața, suntem, de fapt captivi, în trupul, care este (vorba lu’ Vanghele) material, sper, totuși, că partea nevăzută, spirituală să străpungă, mai intens carapacea prezentului sau a ambalajului (ca tot spuneam mai devreme despre pasiunea mea pentru ambalat), oricât ar fi acesta de… decorativ.
Menționez, totodată, că poza pe care am atașat-o acestui articol nu este întâmplătoare sau pusă cu scopul de a stârni amuzament. Nu! Este o poză care reflectă foarte bine tot ceea ce am scris aici! Pentru că animalul, atât în cazul de față cât și în condiția lui generică de animal, este foarte asumat și autentic în trăirea lui! Animalul nu se risipește! El TRĂIEȘTE, în adevaratul sens al cuvântului! Lenea este asumată până la nivelul de artă și pasiune, fără introspecții inutile sau autocritică! Așă că, da, pentru a mă scăpa de mustrările de conștiință și de sentimentul de risipă, recunosc că, o reîncarnare într-o viață de pisică, precum cea a lui Cali, pare o perspectivă minunată!