Nu credeam că, după alți doi ani de nebunie, să ajung, în 2022, să scriu despre un astfel de subiect… dar ca întotdeauna viața nu te întreabă, când te ia prin surprindere…
În general nu obișnuiesc să îmi dau cu părerea despre subiecte controversate și nici acum nu am de gând să o fac… O să îi las pe cei dornici de ,,noroială” să facă ce știu ei cel mai bine, că oricum nu ducem, absolut deloc, lipsă de astfel de oameni. Ba dimpotrivă, în ultimele zile au apărut emitenți de păreri și judecăți, mai ceva ca… ghioceii. Din punctul meu de vedere, această specie de oameni intră la categoria ,,experților de canapea”. Pentru că este deosebit de facil să emiți păreri și judecăți de valoare, din confortul casei, al canapelei sau fotoliului și din fața ecranului (fie el de televizor, laptop, tabletă, telefon sau orice altceva). Așa cum am spus și mai sus eu nu am de gând să comentez în vreun fel evenimentele recente, pentru că nu aș vrea să îngroș rândurile celor mai sus menționați. Singurul lucru pe care îl pot spune este că ceea ce se întâmplă este foarte trist și că, din punctul meu de vedere, niciun motiv pe lumea asta, nu justifică și nu scuză pornirea unui război, de orice natură ar fi el (mediatic, verbal, fizic etc.). Tocmai de aceea, consider că nici ,,lupta” dintre emitenții de păreri nu este justificată. Pentru că, din nou, ca și în perioada din ultimii 2 ani, care nici nu s-a încheiat încă și acum oamenii se ceartă și se învrajbesc între ei, generând valuri întregi de ură. Și uite așa nu facem decât să trăim permanent sub o cupolă de energii și vibrații negative. Așadar, cred că în momentul actual, cel mai indicat ar fi ca, fiecare dintre noi să ajute cum poate și cum crede sau cum îl mână conștiința, dar în tăcere, fără valuri de păreri, înjurături și judecăți de valoare la adresa semenilor.
Cred că, Recunoștința față de ceea ce avem în prezent ar trebui să fie cea mai bună lecție, desprinsă din derularea evenimentlor din ultimele zile sau chiar din ultimii ani. Eu, cel puțin, asta am ales să fac, în loc să îmi dau cu părerea. Prefer să mă bucur de viață și să apreciez fiecare clipă, la maxim, fără să fac parada judecăților de valoare pe care, dacă le emit, le emit în tăcerea gândurilor mele, fără să le îndrept către ceilalți. Am ajuns să apreciez, mult mai mult, lucrurile care păreau mărunte și garantate, pe viață, dar care, în realitate, nu sunt. Am ajuns să apreciez ceea ce până acum numeam monotonie sau rutină, dar în lumina zilelor recente am ajuns să identific ca fiind liniște, pace și armonie. Așadar, cred că zilele astea, în loc să ne pierdem timpul cu lucruri mărunte, cum ar fi violența în gînduri și verbalizare, cel mai potrivit ar fi să fim empatici, să ne ajutăm semenii, dar și să ne bucurăm de tot ceea ce, încă, avem, cu recunoștință.
Sincer, cel mai rău mă îngrijorează, lumea asta, din ultimii ani, văzută, înțeleasă și trăită prin ochii copiilor. Pentru că noi, cei care suntem adulți acum, deși am avut, poate, la vremea copilăriei dificultăți în viață și poate nici copilăria noastră nu a fost mereu roz, totuși, cred că am fost ceva mai puțin expuși la griji și preocupări legate de viață, față de cum sunt copiii din ziua de azi. Nici nu aveam noi atâta acces la informație ca acum, dar poate că asta ne-a făcut să fim ceva mai norocoși… și, de ce nu, poate uneori mai feriți de manipulare și de ceea ce se cheamă ,,agenda setting” (fenomen despre care am învățat încă din facultate și care, pentru cei care nu știu, se referă la așa ceva: https://en.wikipedia.org/wiki/Agenda-setting_theory ). Sau poate e doar percepția mea actuală asupra vieții, din postura de părinte, postură care te face să fii permanet mai atent la lumea din jur și mai îngrijorat pentru propriii copii… În altă ordine de idei, cum ar fi să îți împachetezi, în grabă, cu viața sub amenințarea morții, toata existența, într-o valiză? Și aici nu mă refer, deloc, la lucrurile materiale ci la tot ceea ce ai construit ca om, ca familie, ca armonie și mai ales ca stabilitate și ca raportare la existență și ființare (mai ales prin ochii unui copil)? Pentru că nu îmi place și n-am nici puterea necesară să caut răspuns la această întrebare, prefer să îmi împachetez gândurile, din cap, în tăcere și să le învălui în puterea recunoștinței și a bucuriei față de momentul prezentului…