De câte ori nu am auzit ,,trăiește clipa!”, ,,bucură-te de prezent!”, ,,fii prezent, aici și acum este tot ce contează!”? Ei bine, prezentul meu, aici și acum-ul meu, chiar dacă se desfășoară în acest an 2020, când toată lumea se plânge că ce an urât și că ce vremuri trăim, acest prezent al meu, pe mine m-a făcut să realizez un lucru : îmi place! Îmi place liniștea asta, îmi place monotonia cumva molcomă, în care ne-am așezat cu toții. Pentru că deși pare că totul s-a oprit în loc, deși poate îmi doresc uneori mai multă agitație, mai multă socializare sau mai mult călătorit și explorat alte zări de soare pline (da, calătoriile îmi lipsesc cel mai mult), totuși rutina asta în care ne-am așezat cu toții m-a făcut cumva să mă regăsesc, să mă întorc, prin introspecție la mine și la lucrurile mai mult sau mai puțin mărunte, dar atât de importante, care mă fac fericită. Cumva, nu neapărat datorită acestui an atipic, ci datorită momentelor de liniște, mi-am dat seama că, în prezent, cred că traiesc cele mai fericite clipe din viața mea. Chiar dacă uneori nu am timp de nimic, nu am timp de mine sau vorba aia, nici la baie nu pot să mă duc fară să îmi dărâme sau să îmi atârne, cel puțin una din cele două maimuțe, de ușa băii, totuși îmi dau seama că e bine (nu că îmi dărâma ușa, ci că le am mereu aproape).
Nu știu, dacă se înțelege exact din ce am scris mai sus, dar tot ce vreau să spun este că îmi dau seama, în special seara, înainte să adorm, când pun capul pe pernă, cât sunt de norocoasă și de fericită ACUM! Ideea este că mi se pare că trăiesc momentele ideale din viață! Fetele sunt încă mici, dar suficient de mari, încât, încet, încet începem să ne înțelegem și putem să facem lucruri minunate alături de ele. Momentul acela, seara, când adorm amândouă, lângă mine în pat și le aud respirația, ritmic, liniștit, amândouă în siguranță, lângă mine (cum ar spune reclama: neprețuit!). Nimic pe lumea asta nu îmi aduce atâta pace, liniște și fericire ca acest moment. Când le simt pe amândouă cum dorm, senine, lângă mine, parcă mi se umflă sufletul și nu îmi mai încape în piept! De-asta zic! Acum e fericirea! Suntem sănătoși, cu toții! Suntem bine! Suntem împreună! Am trecut, sper, din toată inima, peste tot ce a fost mai greu în viața asta! Am plătit cel mai scump preț pentru momentele astea de fericire și vreau să cred că așa fericiți vom rămâne mereu! Chiar dacă o bucată din mine va fi mereu în altă parte, chiar dacă întreagă sau completă nu voi mai fi niciodată, vreau să cred că măcar așa, pe jumătate, să pot să mă bucur de ce am și a mai rămas.
Bucuria și fericirea mea sunt clipele în care adormim împreună și ne trezim împreună. Să fim bine noi, adulții, cât să putem să avem grijă de ele și să le știu pe ele sănătoase, fericite și la un braț distanță de mine, este tot ce imi doresc pe lume! Chiar dacă ele se ceartă, non-stop, pe orice, chiar dacă stau pe capul meu mereu, mereu, chiar dacă noi țipăm des unii la alții (e casa mare și ne auzim greu, d-aia 😊), chiar dacă ne certăm din nimicuri, chiar dacă orice… apoi vine seara și după ce citim câte o poveste, ele se cuibăresc, fiecare în patul ei, iar eu le păzesc până adorm amândouă, apoi îmi savurez, seară de seară, acest moment de plenitudine. Le privesc cum dorm senine, cocoloșite fiecare în tovărșia complice și caldă a paturilor lor și mulțumesc, în gând, pentru că le am. Nu știu ce am făcut ca să le merit, dar sunt nespus de fericită că le am atât de aproape de mine! Îmi este dor, deja, de ele bebelușe, cand erau și mai mici și mai aproape și mai dependente de mine. Îmi e dor de ele și de el, la sânul meu. Îmi este dor de toți trei și de vremea când viețuiau ca niște mici ,,alieni” sub pielea mea. Cât am fost gravidă, i-am simțit pe toți ca fiind în siguranță. Erau parte din mine, sub pielea mea, care le era scut. Erau atât de aproape de inima mea, așa cum le mai și spun fetelor, în special Theei când mă întreabă: ,,mami eu unde eram când era Eva bebeluș?” și îi răspund că înainte să fie oriunde, au fost cu toții în inima mea și abia apoi în burtica mea.
Mă gândesc, cu groază, cand vor crește și vor parasi ,,cuibul”. Mă gândesc cu groază la nopțile în care nu le voi mai veghea somnul, de la un braț distanță. Mă gândesc cu oroare la momentele în care vor dori să fie independente, iar eu nu voi mai fi centrul universului lor. Sună egoist, nu? Oricât m-ar agasa acum că nu am timp pentru mine și nu pot să fac nimic de una singură (nici gândurile nu mi le aud bine în cap uneori), îmi dau seama că, totuși, astea sunt cele mai fericite momente din viața mea alături de ele. De aceea eu nu spun niciodată că abia aștept să crească sau că ,,abia aștept să aia, aia sau aialaltă”. Niciodată nu m-am grăbit să treacă în vreun fel bebelușeala sau copilăria lor și mămiceala mea. De aceea le și spun, adesea, celor care se sperie, la început, când au copiii nou născuți și nu știu cum să facă față primului impact. Le spun, mereu: cu cât sunt mai mici copiii, cu atât este mai ușor, chiar dacă pare greu. În realitate, când sunt mici este cel mai ușor! Pentru că sunt mereu lângă noi. Pare că ne invadează viața și că ne-o dau peste cap, dar abia când își iau ,,zborul” și părăsesc ,,cuibul”, abia atunci înțelegem cât de lipsită de sens, este viața noastră, în realitate, fară ei. Pentru că atunci când le dăm viața, asta facem cu adevărat. Le dăm viața noastră, căci pe a lor nu le-o dăm noi, viața lor este un dar care doar trece prin noi către ei, dar, în realitate, nu ne-a aparținut și nu ne aparține niciodată nouă. Singura viața pe care putem să le-o dăm, este a noastră.