De când am luat contact cu școala, la vârsta de aproximativ 7 ani, de atunci încolo mi se pare ca toată viața este o școală și că nu depășim niciodată statutul de elevi, căci vorba aceea, ,,omul cât trăiește învață”. Dincolo, însă, de latura educativă a vieții, de acumularea permanentă de informații și cunoștințe, eu când spun ca viața este ca o școală, mă refer mai ales la celalte aspecte, respectiv la cele sociale și relaționale. Pentru că relațiile interumane și felul în care ne raportăm la viață, par să nu părăsească niciodată ,,sala de clasă”. În sfera profesională sau muncitorească, după caz, este exact ca la școală. Întodeauna este unul de la care ai câte ceva de învățat (valabil și în cazul învațăturilor ,,așa nu”), ca de la un profesor. Alții sunt colegii care vin cu temele nefăcute și copiază, apoi sunt cei care vor mereu să stea în prima bancă, să se facă remarcați și să aibă 10 pe linie sau să urce câte 2-3 trepte de-odată în ierarhie.
Vremurile pe care le trăim, în prezent, îmi dau senzația că toți cei care au copii de școală sunt cumva de două ori repetenți: o data pentru că au ajuns să repete școala alături de propriii copii și a doua oară, că rămân muuuult în urmă la capitolul viață social sau viață de nepărinți. Bieții părinți, care mai de care, sunt experți în asistarea copiilor în timpul școlii on-line devenind ,,personal assistant-i” cu normă întreagă. Multitasking-ul va umple și va rescrie multe CV-uri în anii 2020-2021 (sper ca nu și mai departe de acest interval), pentru că acum cei care au copii sunt și părinți și profesori si meditatori și, și, și… Acum, nu numai că își ajută copiii la teme, dar îi ajută și în timpul orelor, devenind asistenții propriilor copii. Atât sunt de ciudate, din punctul meu de vedere, vremurile pe care le trăim, încât îmi doresc din tot sufletul ca ele să nu devină, de fapt, normalitatea. Școala on-line, work from home, în definitiv, toată viața ajunge să se desfășoare preponderent on-line și/sau virtual. Interacțiunea umană este din ce în ce mai limitată și mai îngrădită. Dacă măcar noi cei care am fost copii sau adolescenți înainte de era virtuală a internetului, am mai apucat cât de cât să ne facem o idee despre ce înseamnă viață autentică, cu experiențe adevarate, cu julituri, cu râsete, plânsete, îmbrățisări, atingeri și pupături, cu ,,bisericuțe” sau gașcă de prieteni, la școală sau la servici, cei care abia acum iau contact cu școala, mi-e teamă că își vor forma o cu totul altă impresie despre școală și despre viață. Pentru că on-line nu poți să te bucuri nici de 10% din ceea ce înseamnă viața reală.
Am ajuns cu toții să fim doar niște ,,avatare”, care nici măcar nu mai seamană cu modelul care a stat la baza creării lor… Parinții sunt în permaneță în on-line, în paralel pentru propriul job, cât și pentru asistența la școală a copiilor din dotare. Înainte ne plângeam că cei mici petrec prea mult timp în fața computerelor, acum s-a ajuns în situația în care sunt și încurajați să facă asta. Interacțiunea socială a ajuns să se rezume exclusiv la mediul virtual. Oare cât va mai dura starea asta, nu de urgență, nu de alertă, ci de IREALITATE, ca să nu zic de imbecilitate? Oare vom ajunge cu toții sclavii acestei ,,noi realități”? Eu refuz să cred acest lucru și cu siguranță nu mă voi putea adapta, dacă vom rămâne permanent captivi în on-line…
Pentru mine, școala a fost o experiență reală, frumoasă și a continuat să fie astfel pe tot parcursul vieții. Nu îmi place școala on-line, deloc! La fel, viața profesională îmi place să o traiesc in mediul real, dedicat acestui tip de activitate. Nu îmi place să lucrez de acasă, in pijamale sau haine de casă, cu laptopul în brațe. Acest mod de lucru îmi dă senzația de viață pusă în convaleșcență sau arest la domiciliu.
Mie mi-a plăcut mult la școală, pentru că acolo am învățat în primul rând să socializez, dincolo de actul eductiv sau ori altceva se mai învață la școală! Pentru că trăirile alea, de copil, la școală nu se uită niciodată, pentru că ele modelează și definesc, alătui de familie, adultul de mai târziu.
So if “life is a school where you learn to remember what your soul already knows…” (author unknown), how come I can’t remember times like these we live right now? And how come my soul doesn’t adjust to them. Maybe because it knows everything’s wrong…maybe we woke up on the wrong side of the bed 🙁