Happily embracing the present… while looking ahead to the future!
Iată că a venit timpul să adaug în șirul prefixurilor din ,,ediția” aceasta a vieții și ultimul 3. Practic în câteva zile intru în ultimul an din viața mea care începe cu cifra 3. And so what, I might say now? It’s just a number! Nu același lucru l-ar fi spus, însă, aceeași eu, dar întrebată în urmă cu 20 – 20 și de ani… Țin minte ca pe vremea când aveam 16-17 ani, dacă m-ai fi întrebat ce cred despre o persoană care are 39 de ani, primul lucru care mi-ar fi venit în minte ar fi fost ,,pfaaaaai! ce boșorog/oagă!”. Acum, privind în urma, la puștoaica de 16 ani, îmi dau seama că deși a fost o puștoaică preponderent fericită, totuși nu le știa chiar pe toate, așa cum îi plăcea să creadă la vârsta aia. Ce diferența de percepție asupra vieții și cât de mult contează punctul din care privești! Acum mă uit la fetele de 20-25 de ani și mi se pare că sunt niște oi bete fără repere în viață (evident, fără a generaliza, mai există și excepții!). Deși eu când aveam vârsta lor eram convinsă că sunt adult în toată regula, nicidecum oaie. Dar evident exista vorba aia: erau alte vremuri atunci. Tinerii din ziua de azi maică… ceva de mirare mare și de neînțeles! Mă uit cu spaimă la generațiile acestea de tineri, la valorile lor, la modul cum își irosesc timpul și la ceea ce pare că este important pentru ei. Sunt de-a dreptul îngrozită, mai ales că am și eu două copile acasă, la care cât de curând le va ,,bate adolescența la ușă”. Totodată mă bucur că am ajuns la maturitatea acestui gând și că la această vârstă, mai mult sau mai puțin venerabilă (cum spuneam, depinde din ce unghi privești) pare că am ajuns într-un punct în care sunt cu adevărat împlinită și fericită. Cred că este mare lucru să ajungi în punctul ăsta, mai ales în ziua de azi, când, așa cum spuneam și mai sus, majoritatea își construiește viața pe baza unor repere sau valori… defecte. Altfel nu pot sa înțeleg de ce fetele tinere și frumoase din ziua de azi nu se bucură de frumusețea și tinerețea lor și caută să arate toate la fel, torturându-se în fel și chip ca să pară ca scose din același tipar de bisturiu… Nu înțeleg unde a dispărut naturalețea și de ce la toate proporția de artificial din corp atârnă tot mai greu în detrimentul celei de natural. De ce din 10, 8 nu mai au gene, unghii și buze proprii? De ce atunci când mergi pe stradă te ,,lovesc” în ochi, tocmai de pe trotuarul de vizavi, formele exagerate, lipite hâd pe chipurile și pe trupurile acestor ființe, chinuite de visul replicării unui tipar închipuit de un arhitect al grotescului? Proporția fetelor tinere care mai arată cât de cât normal și natural a ajuns atât de mică, încât am ajuns să cred că persoanele din generația mea o să rămână ultimele relicve din această specie, nepoluate de artificial. Bine! Sunt destule și de vârsta mea care nu acceptă înaintarea firească în vârstă și caută tot felul de tehnici de a păcăli calendarul vieții, dar până la urmă se păcălesc doar pe sine și ajung să arate ca niște caricaturi.
Dar, revenind la oaia noastră, adică eu, ce voiam eu să zic, în pragul ultimului 3 din carieră… este că mă simt tihnită, împlinită, fericită! Desigur, întotdeauna există loc de mai bine, dar cumva trăiesc cu senzația că acesta este momentul cel mai înalt de conștientizare al împlinirii și fericirii de până acum și nu pot să sper decât că și de aici înainte voi păstra același trend ascendent în gânduri, trăiri și simțiri. Cred că este o etapa foarte frumoasă din viața, cea pe care o parcurg acum și spun asta mai ales pentru faptul că și fetele mele sunt suficient de mari acum încât să ne bucurăm de atât de multe clipe minunate petrecute împreună. Au crescut suficient cât să aprecieze călătoriile, plimbările și activitățile de care ne putem bucura împreună. Totodată sunt la vârsta suficient de fragedă la care încă își doresc să petreacă mai mult timp cu familia, decât cu cei apropiați de vârsta lor (când le zic eu că sunt ,,babă sau bătrână” se supără și zic că nu e adevărat… deci, cumva, n-au ajuns încă în punctul ăla de care ziceam eu la început în care să considere orice persoană trecută de 20 de ani, boșoroagă). Sunt conștientă că va urma și acea etapă, în care își vor dori să fie mai mult timp alături de cei de-o vârstă cu ele, decât să stea cu a lor mamă. Însă, ACUM, în acest moment prezent, eu mă bucur cel mai mult de modul în care ne petrecem timpul ÎMPREUNĂ. Ieșim des la plimbări, cu bicicletele sau pe jos, în călătorii în țări străine sau în excursii prin plaiurile natale. Ne bucurăm de weekendurile în care suntem doar noi și încă mai putem lenevi în același pat toate trei, când ne trezim dimineața sau când ne uităm la același film și crănțănim popcorn pe canapea, în sufragerie. Încă nu fug de îmbrățișările materne, ba chiar le caută în fața porții, când le las dimineața la școală. Încă se aruncă în brațele mele sau mă călăresc, la propriu, căutând să se cuibărească la pieptul meu, una mai capră decât cealaltă (mai ales Eva care mai are nițel și împlinește 10 ani, dar care deja îmi poartă încălțările și hainele și este aproape cât mine de înaltă).
De aceea zic, că așa mă bucur de acest prezent, parcă mai mult ca niciodată, conștientă fiind de viitor și totodată de cât de mult o să prețuiesc chipul amintirii acestui prezent, când se va fi transformat deja în trecut… De aceea, fie el ultimul 3, primul 4 sau oricare următoare etapă mai mult sau mai puțin consecutivă, cred că cel mai important este să pui fericirea în momentul prezent! Așadar, sunt tare recunoscătoare pentru viața asta cu tot șirul ei de bune sau rele, care totuși m-a adus AICI, ACUM!