Deși astăzi este 1 APRILIE, ceea ce urmează să scriu nu este deloc păcăleală, ci purul adevăr! După ,,episodul” anterior, cu chiul-ul de la ora de engleză, la doar 6 ani, ceea ce urmează să relatez astăzi este despre evenimentul petrecut ieri, care s-ar putea intitula… „curs practic de vânzări, clasa pregătitoare.”
Am să încep această ,,poveste” prin a menționa că, desi toată viața înveți, pregătindu-te asiduu pentru un anumit domeniu profesional, în realitate, nimeni și nimic nu te pregătește pentru profesia sau rolul de părinte! Oricât de mult ai vrea să crezi că ești pregătit pentru orice situație, în acest ,,domeniu”, neprevăzutul este atât de vast, încât este imposibil să-i străbați vreodată, cu puterea imaginației, zările… și încă spun asta fără să am habar exact despre ce vorbesc sau unde exact se află orizontul!
Ieri, la prânz, am mers să o iau pe Eva de la școală, pentru că avea programare la dentist. De cum a dat cu ochii de mine, mi-a spus senină: ,,Mami, uite ce am cumpărat cu banii pe care mi-i pusesei în ghiozdan pentru opționalul de teatru!” (avea în mână o jucărie din silicon, despre care am aflat ulterior că se numește pop-it). Moment în care eu, vizibil încurcată, mă blochez, iar ea, perspicace cum este, a ținut să completeze pentru a mă ajuta să îmi dau un ,,reboot” de sistem: ,,Mi-am dat seama că, dacă eu plec acum la dentist, nu mai am cum să merg la teatru, care începe fix acum, așa că îmi rămâneau banii de teatru…și ca să nu îmi rămână am cumpărat cu ei, de la un coleg, două pop-it-uri, unul pentru Thea și unul pentru mine. De fapt prima oară l-am cumpărat pe ăla turcoaz, cu 10 lei, dar apoi am văzut că mai avea și curcubeatic, așa că i l-am dat pe cel turcoaz Theei și cu restul de 15 lei, care îmi rămăseseră, mi-am cumpărat mie unul curcubeatic, pentru că ăsta îmi plăcea mai mult!”. Eu, în modul “say whaaaat?”, încă reboot-am, ce să-i faci, așa e când ai procesorul obosit… Pesemne că mi-ar trebui un upgrade de sistem sau o versiune nouă, în orice caz, cu greu m-am auzit spunând: ,,Stai, ce? Ce ,,pop”, ce ,,it”, ceeeee?”. ,,Maaaaaami, nimic nu înțelegi!” și a intrat Eva pe repeat, în timp ce eu mă simțeam ca un televizor vechi, de-ala cu tub catodic, la care îi dai două palme ca să-i sară puricii de pe ecran și să-i revină imaginea. Încet, încet, chiar foarte încet mi-a revenit și mie imaginea! Nu înțelegeam ce gând mă apasă mai tare pe sinapse: că a luat banii de teatru, fără să ceară voie și i-a folosit în cu totul alte scopuri, că unii colegi vând chestii la școală altor colegi, fără ca părinții respectivilor colegi să fie anunțați în prealabil, că nimeni nu are o problemă cu asta (oare se cunoaște situația sau nu și de aceea nu are nimeni nicio problemă). Totodată nu puteam să nu apreciez, în același timp, perspicacitatea ei, respectiv cum a speculat ea că eu nu m-am prins că programarea la dentist se suprapunea pe ora de teatru și cu toate astea îi lăsasem și bani pentru opțional. De asemenea, apreciam că s-a gândit și la soră-sa și i-a luat și ei unul, chiar dacă, de fapt, pe al doilea l-a luat pentru că și-a dat seama că îi place mai mult decât primul, pe care putea să i-l cedeze Theei. Și totuși, de ce nu s-a gândit să păstreze banii și a simțit așa de repede nevoia să scape de ei? Oare doar din cauză că nu erau banii ei? Pentru că în ceea ce privește banii ei, de la pușculiță, de la Zâna Măseluță sau de pe unde i-a mai căpătat, e foarte cumpătată și orice sugestie referitoare la cheltuirea acelor bani, se sfârșește cu un refuz vehement… Evident, că, din nou, apreciam totuși că mi-a adus la cunoștință situația și că nu m-a lăsat, așa cum ar fi putut să facă, să cred că a mers la teatru, când ea folosise banii altfel. Deci, trebuia să apreciez sinceritatea. Este lesne de înțeles de ce, confruntată brusc, cu atâtea gânduri, mi s-a scurtcircuitat nițel sistemul. Noroc că până mai pe seara, mi-am mai revenit puțin și am reușit să port, totuși, o conversație cât de cât coerentă cu ea, în care să îi explic, că indiferent ce și indiferent de la cine ar mai vrea să cumpere, pe viitor, indiferent de la cine sau de unde ar lua banii, cel mai ok ar fi să se consulte și cu noi înainte, ca să fim siguri că nu cumpără ceva care ar putea fi dăunător. Același lucru l-am transmis și părinților colegilor ei, respectiv: nu am o problemă, neapărat, cu faptul că unii copii sunt încurajați, de la vârste fragede să aibă un spirit întreprinzător, de afaceriști și să vândă lucruri colegilor, dar aș vrea măcar să fim puși în temă înainte, asftel încât să preîntâmpinăm situații în care copiii folosesc banii altfel decât ar fi trebuit. Aș prefera, dacă acest lucru este acceptat în cadrul școlii, să fie cumva organizat, dând posibilitatea tuturor copiilor să învețe ceva din această acțiune, să se regăsească pe rând și în postura de cumpărător și în cea de vânzător, astfel încât să deprindă cunoștințe despre valoare lucrurilor, a banilor, a economiilor. De asemena, aș prefera să se facă într-un cadru organizat, nu în pauze, prin vestiar, holuri, curtea școlii etc.
Cine ar fi crezut că, la aproape 7 ani, copilul te-ar fi putut pune în fața unui astfel de fapt împlinit? Și repet, nu e ceva foarte grav, dar nu cred că exagerez când spun că mi-aș dori să înțeleagă, ca, pe viitor, să nu mai ia astfel de decizii fără să se consulte cu noi. Pentru că, oi fi eu paranoică, dar dacă la 7 ani (neîmpliniți încă), din banii de teatru, cumpără pop-it-uri… peste nu se știe câți ani, cine știe ce idei îi pot veni și cine știe cine, ce, va mai vinde prin școli…În loc de pop-it-uri… o să îmi pop my brain out, like a popcorn!
Și ca să nu fie 1 aprilie până la capăt, fără să povestesc și despre cealaltă: Thea aseră, voia să deseneze și urla, cât o ținea gura:
,,- N-aaaaaam coa*eeeeee!
– Ce n-ai mah?
– N-aaaaaam coa*eeeeee!
– Adică foaie, vrei să zici!
– Nuuuuuu! Coa*e! N-am coa*e! Vreau coa*e!
– Adică foaie! Să desenezi pe ea!
– Da, coa*e! N-am coa*eeeeeee!”
Râzând cu lacrimi, zic în gândul meu, ,,ei lasă, n-ai coa*e, bine că măcar ai pop-it!”
Și uite așa, constați că ești actorul principal din piesa “Fool’s Day Everyday”. Pentru că dacă vreodată crezi că ești pregătit sau ,,licențiat” în ,,profesia” de părinte, în realitate, nu faci decât să te păcălești singur, zi, de zi, de zi, de zi… Asta până când mai cresc și încep să iasă nopțile prin cluburi, pentru ca atunci scenariul să se schimbe în păcăleală zi, de zi de zi și noapte… and repeat so you can pop your brain like a… pop-it!