Category: Gânduri amestecate

În această perioadă a anului, când, culmea, magia Sărbătorilor ar fi trebuit, în mod normal, să mă pătrundă ca pe carnea de vită bine făcută… eu am rămas „în sânge”. Adică nu tu magie, nu tu poveste, nimic! Nu știu ce-i cu mine, dar fix zilele astea sunt mai scârbită de ce văd în jurul meu, decât de obicei. Mai ales că a trecut deja Crăciunul, care, din punctul meu de vedere este singura sărbătoare acoperită cu ,,praf magic de stele”, din perioada asta. Întotdeauna mi-a plăcut Crăciunul și povestea pe care o aduce o dată cu el, nu pentru că mă cheamă și Cristina (mai ales că niciodată nu am sărbătorit treaba asta), ci pentru că este magic prin ceea ce reprezintă… Evocă nașterea unui prunc (pruncii sunt preferații mei, din toată lumea asta), îmi aduce aminte de copilarie, făcându-mă să mă simt, din nou, copil, prin emoția vie pe care o trăiesc alături de copiii mei. Totodată, întotdeauna mi-a plăcut mai mult să ofer cadouri decât să primesc, iar Crăciunul îmi oferă ocazia oferitului, ca să zic așa… la pachet cu ideea că toți ar trebui să fim mai buni și mai darnici. Dacă nu reușim tot timpul anului, măcar în preajma Crăciunului, vorba reclamei ,,de Crăciun, fii mai bun…fii adevărat!”

Revenind, cum Crăciunul tocmai a trecut, pentru mine și magia s-a terminat o dată cu el, s-a stins ca lumina de la un bec vechi, care face “poc!”, când se arde. Ca si cum nu era de ajuns faptul că, în ultimul timp, Crăciunul a devenit atât de comercial, încât îsi pierde din ce în ce mai mult semnificația și magia, după ce trece Crăciunul, pac, vine Revelionul! Mie, personal, nu mi-a plăcut această sărbătoare, cred că, niciodată. Poate doar cand eram mică avea un sens, și anume acela că puteam sta mai mult trează noaptea și era…lumină. De obicei, de Revelion, aveai ce vedea la televizor și mergea și curentul (măcar la sfârșit de an, ca să nu zic o dată pe an sau din an în Paște), căci înainte de ’89, se întampla adesea să nu fie curent, gaze, apă etc. Lipsa curentului sau a gazelor aveau farmecul lor, prin statul în casă la lumina lumânării sau prin încălzitul mâncării la spirtiera improvizată de bunici din conserve (dar astea sunt povești pentru altă dată).

Acum, însă, mai recent, de la maturitate încolo, nu îmi mai place deloc Revelionul! Mi se pare o prostie, prin însăși semnificația sa, celebrarea faptului că a mai trecut un an. O aiureală, o noapte ca oricare alta! Cel mai potrivit lucru pe care îl poți face în noaptea de Revelion este să dormi, asta dacă poți ignora gălăgia, pocnitorile, bombele și artificiile de la miezul nopții. Dar nu insist prea mult asupra Revelionului, că deja divaghez de la subiect. Am menționat Revelionul, doar pentru că, de trei ani, de când locuiesc în Poiana Brașov, am început să detest și mai tare Revelionul. De ce? Pentru că, după ce trece Crăciunul, în Poiana Brașov, în „cinstea” Revelionului se varsă râuri nesfârșite de… cum să le spun? Dacă le-aș spune „giboni” sau „ciropiteci” aș jigni aceste specii din regnul animal și nu aș vrea să fac asta, pentru că, în general, am tot respectul față de animale. Deci cum să îi numesc? Chiar nu știu! Niște creaturi lipsite de sens, scop și mai ales bun simț. Și toate ca toate, dar cel mai tare mă sochează ELE: generația Barbie, clonate după copia nereușită a celebrei păpuși. La orice distanță ai fi de ele, te izbesc în retina buzele super umflate si conturate, care pe mine mă duc cu gândul la niște pompe de desfundat scurgeri și sprâncenele tatuate, care par mai degrabă desenate cu markerul. Sprâncenele alea, ca niște lipitori agătațe, fără voia lor pe mutrele individelor… Cum este posibil ca niște ființe să se urâțească, benevol, în halul ăsta și să mai plătească și bani pentru treaba asta??? Culmea că ele sunt si mândre nevoie de mare, de felul în care arată, căci toate sunt selfie-iste sau terorizante de parteneri din dotare, parteneri, care presupun, că la rândul lor le apreciază hidoșenia tunată, că altfel nu le-ar fi parteneri. Care mai de care zâmbesc penibil către obiectiv, ca apoi să umple social media de buze, sprâncene și pomeți, că deh, măcar în spațiul virtual să se vadă investiția în facelift, dacă în viața reală return of investment e pus la pământ, din cauza obligativității de purtare a măștilor de protecție împotriva covid. Și oricât mă enervau măștile astea la început, am ajuns să le apreciez, căci ele te protejează și de covid, dar cel mai mult te apără de poluarea vizuală cu buze. Este SF, nu credeam să ajung vreodată să trăiesc astfel de vremuri, în care majoritatea femeilor sau puștoaicelor sunt ,,tunate” în asemenea hal. Mă gândesc cu groază către ce ne îndreptăm, căci de la unghii, gene, buze, sâni, pomeți, piele, tâmple, fese, orice, toate se încadrează de fapt la life in plastic, singura problemă fiind că it’s not at all fantastic!!! Am două fete și sper să nu le prindă vreodată, în viața lor, trendul ăsta. Eu ca părinte nu aș investi niciodată în așa ceva, deși știu că sunt, în ziua de azi foarte multe fete de 16-25 de ani (panelul poate varia mult în ambele direcții), sponsorizate de părinți pentru operații estetice, silicoane, botoxuri, extensii, unghii, gene etc. Mă depășește total ideea și nu înțeleg cum părinții pot susține, în felul ăsta, deteriorarea fizică și psihică a propriilor odrasle, motivând că în felul ăsta le ajută să își crească încrederea în sine. Sincer, de banii respectivi, ești mult mai câștigat cu ceva sedințe de terapie, la psiholog.

Mă sperie societatea în care trăim din ce în ce mai rău și mă gândesc cu îngrijorare la societatea în care vor trăi fetele mele. Cum să te mai miri că tinerii, din ziua de azi, suferă, în masă, de depresie, când parinții sunt cei care sponsorizează și întrețin starea de depresie, aruncând cu bani în propriile odrasle, cu BMW-uri Ferrari-uri etc. drept cadou de majorat sau cadou de carnet de șofer, operații estetice și eventual bani de droguri. Normal că respectivii, primind ,,pe tavă” tot ce își doresc sau tot ce nici măcar nu își imaginează că își doresc, devin blazați, plictisiți, deprimați, nimic nemaisatisfăcându-i, de ajung, săracii, să tragă droguri că să aibă senzația că trăiesc și că sunt fericiți.

Cel mai trist, în acest context, este ca originala Barbie, deși din plastic, chiar avea ,,o viață” fantastică, spre deosebire de clonele și surogatele din ziua de azi. Singurul lucru, la fel de autentic ca la varianta originală, cred că este creierul, căci și acela pare a fi tot din plastic, din păcate, la tot mai mulți reprezentanți sau reprezentante ale acestei generații…

Faptul că îmi place să scriu face deja parte din descrierea mea și, implicit din mine sau din ceea ce sunt. Ar mai fi, însă, de menționat și că îmi place foarte mult să scriu…de mână. De mână adică cu pixul în mână, chiar dacă, în general, scriu, de mână, cu litere de tipar.😊 Pentru că așa am învățat, inițial, să scriu, cu pixul sau, mă rog, cu stiloul, scrisul de mână are și astăzi un rol creativ în viața mea. Cumva, mă simt mult mai stimulată, creativ, atunci când scriu de mână. Zilele astea sunt extrem de încântată că am descoperit o metodă prin care pot scrie de mână si, totuși, cuvintele mele să ajungă din scrise cu pixul direct pe acest site, fară să stau să le transcriu pe tastatură. Metoda care îmi transformă “vocea de pix” în “voce tastabilizată” sau în „voce virtuală și vizibilă cu litere tastate” aici, pe site, se numește REMARKABLE. Și pe bună dreptate, se numește așa pentru că este, cu adevărat, remarcabilă. Remarkable este un notebook digital care redă aproape 100% experiența de a scrie pe hârtie, transformând instant scrisul de mână, în scris digital, virtual. Nu știu câte se cunosc despre acest notebook în România sau cât este de folosit la noi în țară. Mai multe detalii despre el se pot găsi aici: https://remarkable.com/ și aici: https://youtu.be/SWY_bwFMxro

Sunt atât de fericită zilele astea, de când am primit acest notebook cadou, cu ocazia zilei de Sf. Andrei. Mulțumesc Andrei! A meritat aștepta­rea! A durat cam 3 luni de zile de când l-am precomandat și până a ajuns fizic, în posesia mea. Se pare că m-am adaptat la ea la fel de repede sau de ușor cum m-am adaptat și la cititul pe Kindle. Să mai zică cineva (știe eu cine) că sunt, citez, “conservatoare” și că nu sunt deschisă la inovații! Ha!

Cum spuneam, îmi era atât de dor de senzația asta, pe care o simt acum, în timp ce scriu, senzația că mă doare mâna și mai ales degetul mic, de la scris. Senzația aia că pixul abia poate ține ritmul gândurilor. Din păcate de la scrisul pe reMarkable nu îți rămân și urme pe degete de la cerneală sau de la pasta de pix, dar sunt sigură că îmi va rămâne măcar „șanț” în deget (da, m-am uitat acum și se formează, pe degetul inelar de la mâna dreaptă) de la sprijinit pixul “în carne”. Oare mai există cineva ca mine căruia să îi fie dor de urme de cerneluri și, de „șanțuri” și dureri în degete?

Mie, scrisul de mână, pe lângă faptul că îmi stimulează creația și gândurile (e ca și cum mâna și pixul reprezintă, de fapt, vocea gându­rilor mele) îmi trezește și forte multe amintiri. Îmi aduce aminte de copilărie, de cum am învățat prima dată să scriu și să citesc, de doamna învățătoare Drondoie Eugenia și de școala generală nr. 79 din București. Ce amintiri dragi si, ce adânc sunt sculptate în mintea mea (precum o statuie de-a lui Michelangelo)! Atât de adânc încât mi se întâmplă des să îmi visez noaptea colegii din clasa întâi și ordinea în care se succedau ei în catalog (cred că dacă mi se ,,străduiește” mintea suficient mi-i redă în ordine alfabetică, după nume și prenume pe toți 42). De asemenea, se întâmplă să îmi vizua­lizez, din memorie sălile de clasă și băncile, hărțile României, de pe pereții claselor,  tabelul periodic și planșele din laboratorul de fizică în care am învățat în clasele a VI-a și a VII-a. Din fericire amintiri cu poze sau tablouri cu “Nea Nicu’” nu am prins, că am început școala în ’91, când, deși nu scăpasem cu adevărat de comunism (oare mai scăpăm vreodată?), scăpasem totuși de aceste portrete odioase, astfel încât ele nu îmi bântuie amintirile despre școală. Tresar însă și astăzi când aud sunet de clopoțel și mă gândesc că ,,s-a sunat” și trebuie să ies în recreație ca să îl văd pe ,,acel” băiat.

Dar să revenim la scrisul de mână! O Doamne! Caietele de caligrafie, bastonașele, primul stilou cu peniță de aur (moștenire de la tata), penarele frumos aranjate, gumele de șters parfu­mate… A! și pregatirea caietelor! Cum le ,,montam” la toate coperți (dacă nu aveam de plastic, confecționam din hârtie) și etichete, apoi le liniam pe fiecare pagină! N-aveai copertă la abecedar și la caiete nu aveai ce căuta la școală. Cu câtă rigoare eram supra­vegheati și notați sau penalizați, ca atare, pentru a sublinia  cu o linie orizontală data, în colțul dreapta sus, iar titlul cu două linii orizontale, pe mijloc, în capătul paginii! Efectiv aceste elemente erau scăzute din nota de la ,,lucrările de control” dacă lipseau. Puteai sa ,,mănânci” o literă, era de înțeles, că abia învățai să scrii, dar nu aveai, sub nicio formă, voie să ,,mănânci” vreo subliniere. Dacă nici astea nu erau O.C.D.-uri atunci nu știu ce mai este O.C.D.-ul în definiția lui. În mod cert toate obiceiurile astea riguroase, din clasele primare, m-au modelat în adultul ordonat care sunt astăzi. Cred că mi s-a format gândirea în modul ăsta, ca dacă nu e ordine în jurul meu sau în mintea mea, eu nu pot să gândesc sau să acționez. Până nu fac ordine pe birou, nu pot să mă apuc de scris, pînă nu e ordine în bucătărie și până nu sunt vasele spălate, nu pot să mă apuc de gătit. În cameră, dacă nu sunt hainele frumos așezate, la locul lor, în dulapuri, nu pot să locuiesc. Despre jucăriile împrăștiate peste tot, nu mai are rost să povestesc… căci cu ele îmi este cel mai greu să conviețuiesc!

Așadar, cine s-ar fi gândit vreodată că scrisul de mână are atâtea semnificații și urmări, în viața unui om? Dacă nu m-aș fi gândit eu acum, iată că s-au mai gândit și au descoperit acest lucru, înaintea mea și unii cercetători, de-ăștia plătiți să se gândească ei, așa, la diverse. Pare-se că niște ,,studii recente arată că scrisul de mână îi ajută pe copii să învețe mai mult și să memoreze mai bine.” (https://copiisiparinti.ro/copii/studii-noi-de-ce-copiii-care-scriu-de-mana-sunt-mai-destepti/ ). De asemenea, ,,mai mult studii citate de The Wall Street Journal arată că, atunci când îți iei notițe de mână, în loc să le tastezi, memorezi mult mai bine lucrurile. (…) Scrisul de mână funcționeză mai bine decât cel la computer pentru că stimulează și provoacă mai mult creierul uman.” (https://www.noobz.ro/2018/09/01/beneficiile-scrisului-de-mana-versus-scrisul-la-tastatura/ ).

Alte studii ar fi demonstrat că ,,că scrisul de mână crește inteligența copilului“ https://www.qbebe.ro/psihologie/dezvoltare_cognitiva/un_studiu_dezvaluie_ca_scrisul_de_mana_creste_inteligenta_copilului ). Dacă scrisul de mână crește inteligența copilului, atunci nu pot decât să sper, că în cazul general al adultului și în cazul special al meu…dacă nu o crește sau cultivă…măcar să o păstreze. Oricum ar fi cu inteligența… în ceea ce mă privește, în mod cert, creativitatea dă mai mult randament în cazul scrisului de mână, decât în cel al scrisului pe tastatură. Plus că, în cazul scrisului de mână nu trebuie să stau, în mod constant, să îmi amintesc să dezactivez autocorrect-ul sau să setez limba. Așadar, tot ce pot să sper este că cei de la reMarkable vor continua să întrețină soft-ul pentru acest notebook, precum și să furnizeze, în continuare, vârfuri pentru pixul dedicat, întrucât eu trebuie să recunosc că le tocesc/uzez destul de repede.